Ziduri si oameni

Câteva gânduri în urma vizionării Studiului 10: Zilele finale, cu Edi, Leon si Florin.

Zice Edi, la un moment dat, comentând episodul din Marcu 13, despre distrugerea Ierusalimului și urâciunea pustiirii, cum că Isus îi sfătuiește pe ucenici să lase tot și să plece. Să nu stea să apere ziduri și clădiri, se se preocupe mai degrabă de femei însărcinate și să salveze vieți. Un sfat de bun simț, nu trebuie să ai ADN divin pentru asta.

La momentul respectiv, Isus îmi apare ca unu care, cunoscând materialul vulcanic din care erau făcuți conaționali lui, parcă anticipează scene cumplite, foarte aproape in viitor. Mă gândesc la evenimentul Masada, relatat de Josephus Flavius, când apărătorii fortăreței preferă mai degrabă să se sinucidă, împreună cu civilii din interior (femei si copii) decât să cadă în mâna romanilor. Ideologie dusă la extrem. Episod destul de jenant pentru evrei, contestat de multi istorici astăzi. Cât de elegant mi se pare acum Sobieski și românii.

Vorbind de ideologie, fac un salt diagonal peste secole, în buncărul lui Hitler. La o zi după sinuciderea acestuia, Goebbels îl urmează eroic spre Valhalla, nu înainte de a-și ucide cu cianura pe cei șase copii. Alți cel puțin 7000 de indivizi se sinucid in Berlin și în jur la sosirea aliaților. Unii de frica rușilor, alții, adevărați credincioși, la gandul că nu pot trai o altă viață, în afară de cea promisă de Führer. Un episod destul de macabru în istoria germană.

Revenind la creștinism, îi aduc la lumină pe montaniștii de prin anii 700 care, decât să se predea împăratului bizantin și drept-credincios Leon al III-lea, au preferat să își dea foc chiar în casele de închinare. Cu tot cu familii, că în cer se merge în grup. Cât de plăcute sunt locașurile Tale…

Ortodoxie versus erezie, istoria dogmei e plină de asemenea momente cumplite. Se pare ca fiecare dogmă are la temelie, ca orice catedrala respectabilă, oasele sfinților.

Pe lista mai am episodul Münster, paradisul distopic al anabaptiștilor, cu Ioan de Leiden ca prim profet-rege al Noului Ierusalim. E adevărat ca nu s-au sinucis dar, în asediul care a urmat, vreo 3000 de bărbați, femei și copii s-au înălțat la cer morți de foame. Baptiștii întorc rapid pagina asta în cartea lor de istorie.

Să nu îi discriminez pe adventiști, momentul David Koresh, Mesia de ziua a șaptea și apocalipsa de la Waco, rămâne o capodopera americană a ideologiei apărate cu sângele adepților și a încărcătoarelor de AK-47. Bineînțeles, au fost dați de mult pe mâna Satanei, ei nu erau adventiști adevărați.

Penticostalul Jim Jones, fost pastor în Adunările lui Dumnezeu și ucenic al unui celebru tele-evanghelist harismatic, Branham, își conduce secta în jungla Guyanei pentru a se înălța la cer prin otrăvire. Aproape 1000 de persoane. Nebănuite sunt căile Domnului pe autostrada ideologiei: înainte să se sinucidă, Jim Jones aranjează un transfer de 7.3 milioane $ (29 milioane $ in moneda din 2020) către ambasada URSS.

Să nu rămână nici biserica cea universală și catolică pe dinafara. Mișcarea pentru restaurarea celor 10 porunci e de-a dreptul originală. Își omoară adepții, cu sau fără voia lor (o să îi separe îngerii la judecată) după o petrecere cu Coca Cola și grătar incendiind biserica, cu ușile și ferestrele baricadate preventiv, ca nu cumva sa rateze vreunul paradisul. Acidul sulfuric pregătit anterior se pare că a grăbit lucrarea Domnului. E la uuuuși, e la uuuuuși….

Ultimii amintiți, dar nu cei mai puțin importanți, credincioșii ortodocși. Un eveniment în sânul bisericii ortodoxe ruse din secolul XVII cunoscut ca Marea Schismă a Bisericii Ruse (sau Raskol): Patriarhul Nikon al Moscovei încearcă să alinieze biserica la nivelul ortodoxiei grecești, în urma lui vreo 20 000 de adepți ai credinței vechi decid că mai bine își fac singuri botezul prin foc decât să se convertească la noua ortodoxie. Sate întregi își dau foc în numele apărării vechilor pietre de hotar. Holdele sunt coapte.

Exemplele ar putea continua. Se pare ca nicio biserica, sectă sau denominațiune nu vrea să învețe lecția lui Isus. Salvarea zidurilor, dogmelor, ideologiilor se face cu prețul vieții propriei turme.

Ca întotdeauna, e un sacrificiu pe care liderii sunt gata să și-l asume.

Tanis: Cel mai secret sit paleontologic

Paharul plin sau gol: matematica

E matematica paharul gol sau plin? Adică aparține matematica idealismului sau materialismului? E inventată sau descoperită?

Dacă afirmi materialismul, paharul plin – adică ce există e doar materie – atunci ești constrâns afirmației că ‘materialismul naște materialismul’. Adică ce naște materia e materia. Din moment ce ‘tot ce există e doar materie’.

Adică afirmăm o tautologie pentru că ‘materialismul naște materialismul’ rezolvă nimic din moment ce nu explici acel prim, primordial materialism care spunem că naște materialismul. ‘Materialismul naște materialismul’ e echivalent cu ‘Dumnezeu s-a născut pe sine’ sau ‘Dumnezeu nu are început’ sau ‘Universul s-a creat pe sine’ sau ‘Universul s-a creat singur’ sau ‘Nu există origine’.

Pentru a evita tautologia, din scremutul afirmării materialismului naște inevitabil progenitura nedorită. Paharul gol. Lipsa materiei. Idealismul. Spiritul. Opusul materialismului.

Efortul afirmării materialismului determină imaginarea idealismului pentru a evita tautologia. Idealismul e salvarea, mântuirea, calea îngustă, portița de scăpare: răscumpărarea logicii. A ne-tautologicului.

Culmea nu? Având idealismul putem face din nou afirmații coerente, logice și raționale. Putem spune că ‘idealismul naște materialismul’ și am scăpat de strânsoarea tautologiei.

Am scăpat nu? Nu…?

Paharul nu-i nici plin nici gol pentru că dă peste El.

Arhitectul și victima

E la îndemână să critici tehnologia, tehnocrația și ‘realitatea virtuală’. Aleksandr Dugin fiind un exemplu (declarat) de dușman al tehnocrației / realității virtuale și apărător al ‘realității noastre’.

Problema? Realitatea virtuală e mântuirea realității noastre.
De exemplu când intenționezi să păstrezi realitatea și naturalul neîntinate de virtual e necesar ca organizarea socială să fie înmânată unui singur individ. De ce? Pentru că individul reprezintă concretul și realitatea. Carnea și oasele. Despre un individ în carne și oase susținem că e ‘maximul de opus’ a ceea ce e abstract și virtual.

‘Realitatea noastră pură’ e necesar să refuze orice formă de organizare care trece dincolo de moravurile unui individ concret. Pentru că dincolo de individul concret așteaptă abstracțiile, imaginația, subiectivul și virtualul.

Dar formele de organizare în jurul unui individ concret au nemulțumit. Realitatea pură e o mare dezamăgire.
Tot observație a realității noastre este că orice individ e limitat. Individul sfârșește totdeauna corupt. Păcatul stă lipit de individul concret. Ceea ce căutăm nu există în realitatea noastră.
Și acum purcede inspirația, dorința, necesitatea de a depăși acest neajuns. Sunt necesare idei unde să imaginăm omul nou. Înzestrăm aceste abstracții cu capacități care să reziste tocmai realității noastre. În omul nou acumulăm trăsături care nu pot fi întâlnite în vreun individ concret. Omul nou e spațiul de idealuri unde experimentăm corecția individului concret. Omul nou e izbăvirea. Lumea imaginată mai bună.

Selectăm trăsături în idei și concepte precum stat, Hristos, Ubermensch, sfântul și Dumnezeu. Justiție, morală, guvern, egalitate, liberalism și tot ceea ce mai mișună prin răsăritul minții noastre. Omul nou e fiecare din ele. Rațiuni, idei, idealisme, ideologii.

Nu poți fi împotriva realității virtuale luptând pentru libertate, omenie, lume mai bună, familie, stat și Dumnezeu.
Ba poți. Imaginând noi categorii pentru abstracția numită adevăr: mulțimea conceptelor virtuale și mulțimea conceptelor prea virtuale.

Cele prea virtuale sunt minciuni dăunătoare. Cele pur virtuale adevăruri necesare.

Abstractul e locul unde spargem matrița și evadăm din limitele realității noastre. Nu degeaba după ieșirea din Matrix, imaginația e limita. Ordinea simbolică se prăbușește. Cunoașterea, știința, tehnologia, abstractul, omul nou și Dumnezeu sunt lupta sfântă pentru a trișa orice și a ne imagina orice.

Eu? Arhitectul. Victima.

Pătratul distanței

Am și eu o curiozitate de outsider: mai este subiectul colaborării cu Securitatea de actualitate în adventismul românesc? Mai scrie cineva despre asta, măcar cît să recenzeze și ultimele volume din Pustiul lui Modoran? Sau descrește geometric interesul pentru temă cu fiecare zi ce trece?

Oare dosarele Securității intră și ele la Judecata de Cercetare?

Explicația poveștii

Drumețiile cu mașina îmi sunt însoțite de ceva vreme de multe povești pentru copii. Multe nu ca diversitate ci ca număr de repetiții.
Reascultându-le îmi amintesc de timpul când la rându-mi nu le pricepeam. Punguța cu doi bani de exemplu, fiind bucșită de non-sensuri. Culminând cu momentul în care însuși naratorul – ca ieșit din poveste – recunoaște despre cocoș că numai el știe cum și pe unde a ieșit din fântână. Atât de mare e absurdul încât sarcasmul e și el o explicație.

Mai târziu am început să articulez că oamenii mari construiesc castele în spațiul de joacă numit limbaj figurat. Atunci am avut una din acele senzații de deschidere a minții. Un mișunat prin creier de la piesele de puzzle care se rearanjează. Totul devine decorat cu un sens nou. Realitatea nu mai e reală. Realitatea e reală și imaginară.

Întrebarea e: ce face ca aceste furnicături, acest impact al unei explicații să fie uneori atât de intens față de alte explicații? Încât unele ‘îți dau lumea peste cap’.

Ce-i o explicație? Povestea nouă care leagă mai mult decât povestea anterioară. Model nou. Senzația de furnicături și lărgire a orizontului o fi numărul semnificativ de reinterpretări pe care acum dintr-o dată creierul le poate efectua. Pe care trebuie să le efectueze. O mulțime de aha-uri succesive care culminează într-o gură căscată. O nevoie de pauză pentru că nu știi dacă minciună e povestea de până acum ori povestea de acum. Prinzi adevărul când se cățără pe cadavrele vechilor explicații. El știe cum și pe unde.

Probabil nu degeaba conspirațiile gâdilă atât de bine. Și poate nu degeaba știința e dumnezeul cel mai greu de lepădat. Explică mult.

Viața omului și voia Domnului

Din ale vieții e că la un moment dat asiști la stingerea cuiva drag. Stingere pentru că există acel interval în care se mai poate face câte ceva.
Acel timp în care bântuie fantoma lui ‘cât înseamnă de ajuns’? Cât sacrificiu e suficient ca să fie satisfăcut acel (am făcut) tot ce s-a putut?

Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Pentru că niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

Din moment ce, vorba lui Isus, poți să vinzi tot ce ai. Și tot se poate și mai mult. Înainte să vinzi tot ce ai, poți să strângi donații. Și încă se poate și mai mult. Pentru că donațiile pot fi urmate de campanii televizate, naționale, internaționale, globale. Și se poate și mai mult. Pe lângă acestea, poți să-ți dai și viața. Și tot se poate și mai mult. Pentru că înainte să-ți dai viața, poți să-ți vinzi organele și să te prostituezi. Și tot se poate și mai mult. Pentru că poți lăsa un mesaj pe Facebook să dăinuie după moartea ta cu îndemnul că dacă nu dă cineva like și face un transfer, atunci să-i fie blestemat sufletul pe vecie. Și tot nu-i destul, se poate încă și mai mult.

Unii zăresc printre rânduri inspirația întrebării: ‘cât sacrificiu e destul ca să fie satisfăcut cu totul după voia Domnului? Cât de mare să fie darul de mulțumire ca să fie după voia Domnului?
Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Deoarece niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

‘Tot ce se poate’, ‘cât înseamnă de ajuns’, ‘voia Domnului’ sunt toate gândul lui Dumnezeu. Au aceeași natură: de neînțeles, de neștiut, de neatins. Copleșitoare. Mistuitoare.

Atunci unșii Domnului descoperă vestea mai bună: și tot puținul e bine primit. Pentru că niciun puțin nu e prea puțin pentru Domnul. Totdeauna există un și mai puțin care să însemne mai mult și să miroasă bine înaintea Domnului.

Astfel, văduva săracă a dat din puțin mai mult decât toți. Dar încă se poate și mai puțin. Adică și mai mult. Pentru că totdeauna va exista un și mai puțin care să însemne și mai mult.

Nihil

Ne e accesibilă tuturor ironia din ‘când totul e urgență, nimic nu e urgență’. Spațiul dintre totul și nimic implodează spectaculos. Totul și nimic rămân fără distanță. De nedestins. Una.

Splendoarea am întâlnit-o și în cazul Torei înainte de căderea în păcat, când Tora nu are formă și este un amestec de litere fără sens, cu nimic sens. Dar asta doar pentru a semnifica faptul că este pregătită pentru orice direcție a istoriei. Pentru orice sens, toate sensurile.

Se spune despre nihilism că definește atitudinea în fața lipsei de sens. Ce nu se spune e că în spatele nihilismului e abundență de sens.
Disperarea nihilismului e că tot rahatul e atât de plin de sens încât niciun rahat nu mai face sens. Nihilismul, lipsa sensului, e urma copleșirii cu sens. E oboseala prea multui sens. Pentru că în ciuda nelimitatului sens, aștepți absurdul: unicul, singurul, adevăratul sens.

‘Sinuciderea nihilistă’ sau ‘trăitul pentru viața veșnică’ e chestiune de preferință pentru același lucru. Pentru că atunci când nimic nu face sens, orice face sens. Chiar și raiul. Sau mai ales raiul. Iar dacă vreau să fiu al dracului cu adevărat, fac sens și din lipsa de sens. Ba mai ales din lipsa de sens.

Toate renașterile și redeșteptările sunt făurite în pântecul fertil al lipsei de sens. Mulțumim Domnului pentru nimic.

De regulă e excepție de la regulă

Regula este că excepția trebuie să fie neglijabilă
Dar pentru a fi acesta un adevăr fără excepție, trebuie să existe excepție chiar și de la această regulă
Excepția are și ea propria regulă. Excepția e o regulă
Iar regula fără excepție e cea mai mare excepție

Nartex

În seminarele teologice, zice papa Francisc, c’é gia troppa frociaggine. Știe el ce spune.

Frocio vine cel mai probabil dintr-un fenocio rotacizat, adică din fenicul. Adică din tîrșul lui Dionis.

Secolul V înainte de Gezu Crișt e și secolul apariției thyrsos-ului în arta și literatura grecești.

În grecește, feniculul e narthex. Eu zic – nicio surpriză – că vine, cu metateză, din egipteanul nṯr.

Și că e fix tîrnul din tîrnaț (nartex) și tîrnosit. A face gard e a ridica steagul. A face curte.

Sînt pline seminarele teologice de masculi care fac curte zeului. În secolul V era treabă de femei.

Contează cine cum face Duhul să fluture? Scoală vînt, vino vînt, suflați! (Cîntarea cîntărilor 4:16)