” Suntem condamnaţi la un realism empiric ce are in vedere doar un mozaic de funcţii independente sau dependente numai de experienţa înscrisă în creierul care le asociază ? Suntem constranşi la un idealism care nu are ca obiect al unei veritabile fenomenologii decât esenţele sau semnificaţiile , ca şi cum noi am fi spirite pure ? ” se întreba Ey.

            A fi conştient înseamnă a trai, a avea reprezentări în minte pline de afectivitate, a dispune de un model personal al lumii.

            Iubirea e o stare de conştiinţa, ea este o dinamică a vieţii noastre, este o stare care avansează sau regresează în funcţie de schimbările care se produc la un moment dat in conştiinta noastră şi de construcţia pe care o facem cu lumea înconjurătoare.

            Idealizată sau redusă la un simplu act , definită ca plăcere -erosul uman sau agape- erosul divin, iubirea este înca o necunoscuta. Omul se raportează la iubire în funcţie de valoarea sa , de comportament, tradiţie, cultură, experienţă. Omul transformat în sclav al propriilor dimensiuni erotice, omul camuflat de propriul eu ridicat la rang de autoritate absolută nu mai poate simţi iubirea decât prin proprii ochi deformati de vanitate. Omul trist, darâmat de griji, sclav al unei societăţi injuste şi reci nu simte iubirea decât ca o tortură, el are nevoie de o altfel de autoritate căruia să-i încredinţeze afectivitatea sa, aducând ofrandă idolului absolut. Omul conştient de sine, omul valorilor umanitare, omul simplu, bun, găseşte un scop în iubire, scopul existenţei sale.

           Iubirea e o artă, arta de a dărui, gând exprimat atât de sugestiv  de Erich Fromm în cartea sa „Arta de a iubi” .

            Iubirea, spune Fromm presupune înainte de toate „cunoaştere şi efort” şi cuprinde trei aspecte extrem de importante in dinamica acestei arte de a trăi frumos  şi anume : însuşirea teoriei, însuşirea practicii şi intuiţia .

           Teoria iubirii înseamnă de fapt teoria existenţei umane. Omul este creaţia conştienta de sine. Fromm gândeşte povestea biblică a lui Adam şi Eva într-o alta dimensiune, aceea a sentimentelor, a afectivităţii. Odată consumat fructul cunoaşterii, cei doi au simţi vinovăţia, ruşinea, dar nu ca rezultat al fricii de Dumnezeu ci ruşinea pentru că nu învăţaseră să se iubească. Fuseseră captivi ai singurătăţii , iar conştientizarea iubirii le-a dat puterea să se desprindă de sentimentul izolării.

         Omul din toate timpurile a căutat cum să-şi depăşească izolarea , cum să obtină unirea cu celălalt, cu lumea în ansamblul ei, cum să-şi împlinească destinul pentru că fiecare din noi este o entitate mică, un cosmos în sine. Intrarea omului în lumea existenţei se face prin legea firească a iubirii, unirea dintre mamă şi făt, unirea simbiotică , când două fiinţe trăiesc laolaltă, împreunate într-o iubire care fundamentează întreaga viaţă umană.

        Există o formă pasivă a iubirii, pe care Fromm o numeşte masochism. Persoana masochistă nu are de luat decizii, nu îşi asumă niciun risc, nu este nici singură, nici independentă, nu are integritate, cu alte cuvinte nu este pe deplin născută.   Această iubire pasivă laică extinsă la nivel religios se poate defini ca iubirea faţă de un idol, supunere masochistă faţă de destin, ritualuri, muzica rituală, starea orgiastică, stări asemănătoare celor induse de droguri sau de transa hipnotică ( starea mistică).   Persoana renunţă la integritatea sa , se transformă pe sine în instrumentul unei fiinţe absolute, imaginare şi nu are nevoie să-şi rezolve problema vieţii prin propria sa activitate productivă.

        Forma activă a fuziunii simbolice este dominaţia, sadismul.

        Persoana sadică doreşte să scape de însingurarea sa , transformând o altă persoană în parte integrantă a sa. Persoana sadică comandă, umileşte , exploatează.

           Fromm îl denunţă pe Hitler ca fiind sadic faţă de oameni şi masochist faţă de destin, faţă de istorie.

        Iubirea este o acţiune care se poate face numai în libertate, înseamnă a da, a renunţa la ceva, a face un sacrificiu.

        Caracterul de tip mercantil este dispus sa dea iubire numai dacă primeşte ceva în schimb ( ideea mântuirii , mercantilismul idolatrismului divin ).  Virtutea de a da, înseamnă acceptarea sacrificiului, a da fiind cea mai înaltă expresie a puterii.   A te oferi pe sine, nu inseamnă sacrificiu sângeros (ideea obsedantă a răscumpărării ca atribut al iubirii) ci înseamnă a oferi din ceea ce este al tău , din bucuriile tale, din placerile tale , din ceea ce gândeşti, din ceea ce ştii, din ceea ce este viu în tine.

             A te cunoaşte pe tine insuţi nu reflectă numai puterea de introspecţie realistă ci dorinţa de a cunoaşte omul în totalitatea lui, tu fiind la rândul tău exponentul unei lumi, lumea reflectată prin tine. Cunoaşterea prin gândire este condiţia necesară ca omul să distingă ceea ce este bine şi adevărat, problematica cunoaşterii omului paralelă cu problematica cunoaşterii lui Dumnezeu.

         Numai renunţarea la visurile narcisiste de omnipotenţă şi omniprezenţă legate de o persoană aflată dincolo de simţurile noastre, poate duce la adevărata smerenie bazată pe forţa noastră interioară.

       Freud a supraevaluat sexul pentru ca pe vremea aceea nu erau suficiente informaţii , de aceea se impune , spune Fromm aprofundarea concepţiei lui Freud transpunându-i intuiţia de pe plan fiziologic pe plan biologic şi existenţial.

         Iubirea infantilă urmează principiul :”iubesc pentru că sunt iubit”, iubirea imatură se manifestă prin ideea :”te iubesc pentru că am nevoie de tine”, iar iubirea matură exprimă sensul afectivităţii şi al unirii adevărate :”sunt iubit pentru că iubesc.”

           Iubirea este de fapt puterea sufletului, daca poţi spune cuiva „te iubesc” trebuie sa poţi spune „iubesc în tine pe toată lumea , iubesc prin tine lumea întreagă, mă iubesc şi pe mine însumi prin tine”.

 Fromm pune o întrebare foarte interesantă legată de iubirea de sine :”Este egoismul identic cu iubirea de sine sau este cauzat tocmai de lipsa acestei iubiri ?”

          Calvin gândea că iubirea de sine este „ciumă” , iar Freud o numea „narcisism” întoarcerea libido-ului către tine insuţi. Fromm leagă indisolubil iubirea de sine de iubirea către altcineva.  Altruismul poate degenera în boală, „altruismul neurotic” este un simptom manifestat printr-o paralizie a capacităţii de a iubi sau de a se bucura de ceva, a nu mai dori nimic pentru sine ;el nu aduce de fapt decât o mare nefericire, aceea de a nu te bucura de această viată ,nefericire specifică obsesiei de suferinţă manifestă vizavi de actul neprihănirii, obsesie care poate atinge paroxismul .

          Lumea din punct de vedere cognitiv , al percepţiei legate de realitatea înconjurătoare, nu a atins gradul de maturitate , ea nu a pus corect şi nu a evaluat suficient miturile raportate la divinitate în aşa fel încât să obţină eliberarea de o autoritate care paralizează fiinţa umană, constrânge puterea de a iubi şi micşorează esenţial potenţialul afectiv.

         De fapt,prin  Moise s-a interpretat greşit intuiţia umană de a se elibera, şi faptul ca adevărata libertate era alta. În momentul în care dumnezeu îi apare în para focului descoperindu-se într-un fel prin formula identităţii sale :”Eu sunt Cel ce sunt”, trebuia să se declanşeze lupta interioară a omului şi opoziţia faţă de imaginea dumnezeului autoritar, clădit după forma de organizare patriahală. Atunci trebuia să se treacă la o altă treaptă a înţelegerii umane faţă de realitate, în sensul că dumnezeul de până atunci trebuia să se metamorfozeze , să se identifice cu o nouă treaptă de cunoaştere, de gândire. Rămânerea pe loc, transformarea eliberatorului într-un sol al aceluiaşi dumnezeu arhaic a însemnat o ruptură definitivă faţă de planul evolutiv al societăţii.

          În opoziţie cu logica aristotelică, logica paradoxală ( mod de gândire găsit în filosofia antică chineză, indiană, apoi la Heraclit  şi în dialectica lui Hegel, la Marx) poate avea ca motto principiul logic al lui Lao-tse :”Vorbele ce sunt perfect adevărate par să fie paradoxale.”

          Din acest punct de vedere, realitatea ultimă identificată cu dumnezeu nu poate fi cuprinsă în cuvinte şi gânduri.

          Logica paradoxală nu e dualistă ci contradictorie, mintea percepe realitatea ca o suită de contradicţii, din această perspectivă nu se poate face o afirmaţie cu privire la dumnezeu.  În „Vede” ideea de dumnezeu atotştiutor şi atotputernic nu poate fi decât ignoranţă.

         Religia contemporană este anacronică, dumnezeu este văzut când ca un şef de trib, când ca „nimicul absolut”.

          Religia poate fi privită ca o formă de dezintegrare a iubirii, dar nu numai religia ci intreaga societate contemporana.  Într-o societate de piaţă , ierarhizarea valorilor in funcţie de structura economică duce la înstrăinarea omului de sine insuşi, de semenul său şi de natură. Omul devine obiect de consum, devine un robot fundamentându-şi siguranţa pe izolare. Fericirea e redusă la ideea de consum, distracţie, poftă, caracterul e programat să consume.   Roboţii nu pot iubi, pot spera doar la un târg bun, căsătoria nu devine decât acea alianţă făcută ca un refugiu din sentimentul singurătăţii. Dezintegrarea iubirii duce la pseudo-iubire, văzută ca fantezie, un surogat de satisfacţie afectivă satisfăcută prin vizionarea unor cărţi, filme sau cântece. Omul nu mai este preocupat de iubirea ca sentiment al dăruirii, devine obsedat de propria sexualitate pe care şi-o satisface prin folosirea unor mecanisme proiective spre a-şi eluda propriile probleme fiind în schimb preocupat de defectele şi de slabiciunile celuilalt, asa-zisa iubire neurotica.   

           Pe plan religios, prelaţii contemporani îl fac pe dumnezeu fie director general al firmei „Universul S.A” şi de acolo conduce piesa ( deşi piesa s-ar juca şi fără el) sau îl prezintă ca fiind în spatele cortinei, şi îl conştientizezi numai în momentul în care îţi joci rolul tău.

         Adevărata practică a iubirii nu o poţi avea decât prin tine însuţi, iubirea este o artă care se poate învăţa. Din păcate, suntem consumatorii care sunt gata să înghită orice, sau facem din iubire un hobby drăguţ şi amuzant. Iubirea este de fapt o disciplină care nu trebuie impusă din exterior , ea presupune o conversaţie fără clişee, fără sfaturi, implică sensibilitate, responsabilitate, depăşirea propriului narcisism, facultatea de a vedea lucrurile aşa cum sunt .

                În concluzie, practica iubirii e să fii activ în sentimente , atenţie, vitalitate, experienţă, corectitudine.

               Etica corectitudinii se confruntă cu etica Regulii de aur.

               Să vorbeşti despre iubire nu înseamnă sa ţii predici ,ci  să crezi în posibilitatea ca iubirea să devină un fenomen social, o credinţă raţională bazată pe intuirea adevăratei noastre naturi umane.

              Iubirea este o artă, o artă care trebuie învăţată de fiecare om în aşa fel încât viaţa să-şi urmeze adevărata cale, aceea de a cunoaşte libertatea fiinţei umane, aceea de a se elibera de fantasmele trecutului, de a cunoaşte omul în toată complexitatea lui. Pentru aceasta ai nevoie de a învăţa sa iubeşti, de a învăţa să respecţi , sa te eliberezi de narcisism , de obsesiile unui erotism mistic pentru a cunoaste dragostea ca formă a dăruirii.

                Acest lucru e posibil, numai atunci când consideri ca poţi iubi prin „cunoaştere şi efort” aşa cum subliniază Fromm in cartea sa „Arta de a iubi”.

De-a lungul epocii vechi a omenirii, popoarele si-au faurit legende privind eroi, fapte si locuri din trecutul indepartat, povestiri care plecau de la evenimente reale, deformate si amplificate de-a lungul secolelor.

Legenda biblica a Turnului Babel, o pilda a vanitatii omenesti sau indrazneala de a cuceri universul franata de superstitii, teama, frica ?

Legatura dintre legenda Vechiului Testament si ziguratul din Babilon este data de captivitatea evreilor in Babilon, al carui rege Nabucodonosor II (605-562 i.H.) a distrus Ierusalimul in 587 i.H. Regele, un mare constructor, s-a remarcat si prin refacerea celebrului sanctuar si zigurat al zeului Marduk din Babilon. Pentru aceasta a folosit prizonieri de razboi din tarile cucerite, printre care si evrei. Numele ziguratului, in opinia unor istorici, este chiar numele Babilonului, numit de evrei Babel de la cuvantul semit Bab-ilu sau Bab-ilani (Poarta zeului sau Poarta zeilor) si transcris de greci Babilon.
In opinia lui Andre Parrot, povestirea Turnului Babel a fost scrisa in secolele IX-VIII i.H., inspiratia sa babiloniana fiind evidenta.
Exista la Luvru o inscriptie cuneiforma datand din anul 229 i.H si redactata la Uruk , in care este descris ziguratul de la Babilon, cu o inaltime de 90 m, egala cu laturile bazei patrate.
S.N. Kramer in volumul “Leaganul civilizatiilor,” considera Turnul Babel cea mai mare minune arhitectonica a lumii vechi. In opinia lui Kramer, Turnul Babel a fost distrus si construit de mai multe ori, originalul din Geneza fiind construit cu sute de ani inainte de Nabocodonosor II, care le –a cerut arhitectilor sa-l inalte atat de sus incat sa poata rivaliza cu cerul. Distrus de regele Xerxes al persilor (486-465i.H), turnul a intrat in atentia lui Alexandru cel Mare (336-323i.H), dar acesta a renuntat sa-l reconstruiasca dupa ce a aflat ca ii vor fi necesari 10.000 de lucratori timp de doua luni numai pentru a indeparta ruinele.

Independent de latura existentiala in timp a turnului, semnificatia sa ca mod de evidenta a fenomenului “incurcarii limbilor”, este cuprinsa in miturile si religiile popoarelor.
Semnificatia acestei constructii marete poate fi punctul de separare a culturii unice preexistente in mai multe fragmente “etnogonice” care vor evolua diferit de-a lungul timpului.
Exista inca interferente culturale ,corespondenta aproape perfecta a limbilor si dialectelor terestre. Nici un dialect nu poseda termeni care sa ii apartina in exclusivitate, care sa fie absolut intraductibili si intransmisibili; nu exista diferente cruciale de ordin semantic, ci doar de ordin sonor, ceea ce constituie o realitate inexplicabila daca pornim de la premisa evolutiei separate a marilor rase si civilizatii umane.
De aici teoria “unicei civilizatii” primare este totusi demna de luat in seama.
Stiinta, in special arheologia, recunoaste existenta reala a unei cetati numita Babel al carei turn a ramas, probabil, neterminat.
O astfel de constructie este una de exceptie numai prin dimensiuni, altfel incadrandu-se in practica traditionala a Sumerului, aceea de a edifica cetati-temple gen zigurate.

Umberto Eco in “Limitele interpretarii “, spune ca pentru a delimita “autenticitatea “ de “falsuri imperfecte” trebuie sa avem in vedere autorul, intentia, sensul, autenticitatea, metafora si limitele interpretarii.
“Exista un fals “perfect” (cf.Goodman 1968) care rezista oricarui criteriu filosofic dat ?” se intreba Emberto Eco (Limitele interpretarii, pag.77).

Intre cod si mesaj se interpune libertatea de interpretare .
Scripturistic, daca intre cod si mesaj intervin mecanismele minciunii, acestea schimba semnificatia transcedentala (ex.sarpele si Eva).
Interpretarea general valabila e aceea conform careia Dumnezeu a incurcat limbile pamantului pentru indrazneala de a ajunge la cer.
Mesajul tine de limitele interpretarii.

David Rohl in “Testamentul pierdut “ il identifica pe Nimrod cu Enmerkan, fiul zeului soare si in acelasi timp constructorul Urukului. Avea un templu la Eridu, si se pare ca a vrut sa cladeasca un mare centru urban prin restaurarea unitatii lingvistice.
Factorii exteriori au franat aceasta incercare.

Indiferent de valenta istorica sau metaforica a fenomenului incurcarii limbilor, interpretarea faptelor din punct de vedere biblic a adus un deserviciu umanitatii.
Filtrata prin mentalitatea evreilor, metafora sau relatarea a capatat semnificatii diferite de posibilul motiv al distrugerii turnului sau al valorii metaforice, punand intre indrazneala omului de a crea o capodopera a identitatii sale si Creator, o prapastie de netrecut.
Temeritatea umana a fost franata de gelozia unui dumnezeu marginal, primitiv al subcivilizatiei nomade.

Henry Morris in “Geneza inregistrata “ pag.276 spunea ca confuzia privind “incurcarea limbilor ‘ tine de fonologie si nu de procese de gandire.

David Buss in “Psihologia evolutionista ‘ defineste limbajul ca fiind un artefact al dezvoltarii si organizarii creierului, iar reprezentarile noastre despre realitatea inconjuratoare poarta pecetea mijloacelor de exprimare.
Fichte spunea ca “omul nu devine om decat printre oameni”.

Daca limba lui Dumnezeu e limba cerului, atunci pentru a-l intelege trebuie ca impulsul lingvistic codificat in univers sa fie transferat umanitatii.
Omul sa poata avea acces la limba cerului pentru a-l intelege pe Dumnezeu.
Saussure imagina limbajul cu o tabla de sah.
Limbajul este de fapt o stare a jocului, valoarea fiecarui semn depinde de opozitia celorlalti.
Jocul presupune atitudine, lupta, sacrificiu toate au legatura cu sansa de a castiga terenul, de a castiga suprematia gandirii.
In biblie, intotdeauna visul uman de a cuceri este legat de starea de pacat.
Aceasta stare a unui destin scris in aceasta carte religioasa poate fi sinuciderea fiintei umane.

“Dar succesul nostru ca specie, se datoreaza inteligentei, cunoasterii si nu emotiilor. De asta, doctrina religiei -“Crede si nu cerceta”- contravine insasi esentei umane, care este definita ca specie si isi datoreaza progresul curiozitatii.” (Carl Sagan “ Diversitatea experientei stiintifice”).

Cunoasterea chiar metaforica , atunci cand intre mesaj si receptarea lui intervine interpretarea ridiga, privita prin religie , prin superstitii, prin subcultura, poate ajunge o frana in calea cunoasterii, un mijloc de sinucidere a fiintei umane.
Un astfel de exemplu il constituie viziunea extrasenzoriala speculativa a EGW care mai adauga la deformarea mesajului dat de biblie inca o serie de interpretari specifice:
“ Locuitorii din campia Sinear nu credeau in legamantul lui Dumnezeu, ca El nu va mai aduce alt potop pe pamant. Multi dintre ei tagaduiau existenta lui Dumnezeu si puneau potopul pe seama unor cauze naturale.”
“ Exista ziditori de turnuri si in zilele noastre. Cei necredinciosi isi construiesc teoriile lor pe deductiile asa-zisei stiinte si resping revelatia Cuvantului lui Dumnezeu. Ei isi permit sa condamne autoritatea morala a lui Dumnezeu, sa dispretuiascã Legea Sa si sa se mandeasca cu capacitatea ratiunii umane.”

Polany sustine ca “misterul este o parte esentiala a existentei omului si a vietii sale in lume.” El specifica o problema legata de “minus-cunoastere”: cum putem sti ceea ce nu stim?

In niciun caz folosind “minus-cunoasterea”, pentru ca e pacat asa cum zicea Carl Sagan in “Diversitatea experientei stiintifice “ca specia cea mai inteligenta de pe pamant sa se sinucida pentru ca nu a avut intelepciunea si mijloacele de a lupta pentru a ajunge si a cunoaste limba universului.

Viata e ca o piesa de teatru in care este glorificat sau umilit eul in functie de imprejurari si de credinte.

Atunci cand eul este desfiintat pentru a trai in gloria cuiva, piesa nu-ti mai apartine si se numeste destin. Destinul e o fata a tragediei, viata e mai presus de destin. Imprejurarea si cautarea m-au dus in lumea umbrelor abstracte.Umbra ortodoxiei si umbra adventismului s-au ingramadit intr-o structura. Ea proiecteaza pe ecranul vietii o parte diforma a trecutul meu religios.

Ortodoxia ramane un spatiu in care se ingramadesc ca intr-o lada dezestre, lucruri noi, frumoase, alaturi de suveniruri vechi, fotografii, amintiri ale unor vremuri de mult apuse. Intrand in chilia unui pustnic, gasesti acolo confluenta intreveacurile apuse si prezent , de parca toate sentimentele s-ar gasi ingramadite intr-o tolba a lui Eol.

In iconografia ortodoxa, filosofii poarta coronite de aur, fiind respectati mai ceva decat martirii prigoniti pentru Hristos. Filosofia e imbracata ca o regina, mistica ii este imbracamintea, iar religia o casatoreste cu prejudecati, ritualuri, traditii. Evanghelia este o implinire a logosului, insa valoarea logosului sta in marturia orala, in datini, in obiceiuri. Ele ( obiceiurile) vin de dincolo de crestinism, aduse pe aripa timpului si transferate omului in chip de adevar.

La inceput a fost tragedia. Logosul grecesc a luat forma tragediei, logosul lumii a inceput cu tragedia pacatului. Tragoi inseamna tap si tragedia de aici se trage. Etimologic. Generalul se creaza de la fleacuri, filosofia pleaca de la mici amanunte , un tap hilar cu coarne impletite si evoluand in spirala, a inaintat in veacuri, izbind orice obstacol pana la metafizica.

Ortodoxia nu o poti trai decat prin ritualuri . In ortodoxie, intreaga creatie este, in fiinta ei, un mediu de reflectare a transcendentei. Acest caracter de simbol si aceasta structura simbolica a lumii este exprimata de Parintii filocalici in invatatura despre rationalitatea creatiei. Fiinta umana a devenit prin neascultare o fiinta a suferintei, a tristetii, omul in spatiul constiintei nefericite. Poate de aceea , constiinta nefericita hegeliana a prins contur in ideologia ortodoxa. Grigorie Palama interpune intre fiinta divina si creaturi un fel de idei, ganduri anume “logoi” care preexista in mintea umana si prin care toate sunt create. Acesti logoi sunt un fel de entitati rationale prin care fiinta divina transcedentala devine multipla in conformitate cu procesiunile sale. Spre deosebire de Platon care considera ideile pure , fiinte cu o existenta autonoma, Palama sustine ca ele sunt predestinari divine, prestiinte. Deasupra tuturor conceptiilor se gaseste metafizica, privirea de dincolo de natural, deosebirea dintre cele naturale, carora le apartine lumea, si cele supranaturale, carora le apartine Dumnezeu, si intre care exista neant. Teologia ortodoxa nu face deosebire intre cele naturale si cele supranaturale, ci intre necreat si creat. Traditia orala este superioara bibliei, pentru ca ea reprezinta metamorfozarea divinului in continuitate, in idei. La nivel metafizic apofatismul total inseamna incognoscibilitatea lui Dumnezeu.Aici este diferenta intre Dumnezeul crestin si Dumnezeul filosofilor.

Confruntarea cu existentialismul a facut ortodoxia sa aplice conceptul de “personalism existentialist “ un fel de varianta a epistemologiei occidentale asupra omului si a implinirii lui. Numai ca teologi cum ar fi : Sergiu Bugakov, Jean Meyndorf, Dumitru Staniloaie care merg pe drumul umanismului nu reusesc decat o abordare apofatica participativa personal. Pentru ca in ortodoxie conceptul de “persoana” este un nonsens, omul este acea structura complexa , inseparabila de divinitate.

Reconstructia launtrica a capacitatilor cognitive este conditionata de prezenta in om a duhului sfant. Revenirea la epistemologia patristica poate bloca definitiv legatura ortodoxiei cu principiile umanismului rational. Toma de Aguino scria “Sufletul oricarui om inseteaza dupa fericire si intelegerea celor ce i-au fost menite.” Ceea ce mintea respinge ca fiind fals nu poate aduce pace , bucurie.

Adventismul a insemnat eliberarea intr-un fel de credinta oarba, de misticism. Credeam ca am intalnit acea credinta rationala si adevarul care slobozeste. Credeam ca este intr-adevar acel pas spre lumina, despartirea de miturile ortodoxiei, de magie si de superstitii. Puteam pleca de la adevaruri general acceptate si de la consecintele practice ale ideilor crestine.

Se mergea de la premiza ca scripturile sunt propriul lor interpret si ca nu mai trebuie sa accept ceva ce nu pot intelege. Din punct de vedere scripturistic, putem intelege jertfa de pe cruce, sanctuarele, preotia. Il vedeam pe mantuitor in ipostaza sa regala, si cautam notiuni precum : nevoia omeneasca, nastere din nou, neprihanire, sfintenie.

Imi era foarte greu sa gandesc asa, pentru ca eram obisnuita ca spiritualitatea sa se exprime printr-o liturghie in care dumnezeu iti apare prin cuvant, prin imaginatie, prin icoana. Totul este relativ simplu, simplitatea apostolica implinita in timpul modernitatii. Legea. Si mai presus de lege sabatul. Totul, viata devine un ceasornic, in care limbile se opresc de fiecare data in dreptul sabatului. Atunci e odihna. Nu mai trebuie reglat, pentru ca se regleaza singur, intra in subconstient, in fiinta ta .

Nu exista nici un adevar care sa corespunda realitatii, logica nu se aplica realitatii, pentru ca realitatea, viata, sensul se gasesc intr-o persoana. In El se tin toate. Apartenenta de divin, alegerea tine de ceva cosmic, te face deosebit, atat de deosebit incat bariera dintre tine si lume e de netrecut. Cei din lume sunt pierduti, definitiv pierduti. Adevarul este absolut, el se gaseste intr-o persoana, singurul reper in raport cu care poate fi determinat adevarul. Religia evreilor , istoria lor, legea, mentalitatea, mitul poporului ales, suprematia spirituala, toate au renascut sub mantia ocrotitoare a adventismului. Reformele s-au blocat in fortareata revelatiilor, umanismul in mitul poporului ales. Ma tem ca EGW. si sabatul pot bloca definitiv legatura adventismului cu principiile umanismului rational.

Isus a zis ca adevarul ne va elibera. Atunci intrebarea e care adevar ? Sartre gasea ca ateismul este “nemilos”, Camus “cumplit”, Nietzsche “innebunitor”. E ceva ce apartine acestei lumi, e cunoasterea acestei lumi care poate fi schimbata din nemilos in milos, prin insasi constiinta de a deosebi raul de bine si de a construi binele.

Dar creatia, dumnezeu, apartin tragediei. Imparatul, regele crestin nu ramane decat un simplu functionar al legilor facute de el, pe care tot el le calca mereu in acelasi spirit ‘creator’. Lumea e asa cum este, faptele dumnezeului biblic sunt dincolo de orice intelegere , iar tragedia va continua in aceea ca nu va reusi totusi sa iasa din imposibil.

Cautarea eului in “celalalt” in dumnezeul dinlauntrul nostru este poate o alta revelatie a absurdului, o alta fata a tragediei.

Cea de-a doua prezentare s-a desfășurat sub îndrumarea domnului lector dr. Marin Bălan, ale cărui specializări academice sunt filosofie medievală, filosofie greacă, teologie filosofică și filosofie religiei și istoria științei (în Antichitate și Evul Mediu). Deasemenea, domnul profesor a fost coordonatorul principal al întregului curs de vară. Dumnealui și-a construit discursul plecând de la două întrebări:

1. Cum numim acel demers al filosofului avandu-L ca subiect pe Dumnezeu?

2. Mai vorbesc astăzi filosofii despre Dumnezeu? Cum?

Dieu d`Abraham, Dieu d`Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants. (Blaise Pascal, Memorial, 23 nov 1654)

1. În primul rând, se face distincția dintre Dumnezeul religiei și Dumnezeul filosofiei. Cel dintâi desemnează o ființă supranaturală de felul unei persoane care se descoperă omenirii prin revelație, este obiectul venerației și este dincolo de orice sistem. Dumnezeul filosofiei reprezintă un principiu abstract pe care rațiunea încearcă să-l înțeleagă, nu e rezultatul revelației, e obiectul discursului filosofic, e un concept teoretic și impersonal și ocupă o poziție clară într-un sistem al gândirii.

Ideea de teologie în paradigma tradițională (de la presocratici până în sec. XVII) continue reading…