“Domnule Darwin, l-ati omorat pe Dumnezeu” – declara cu entuziasm un T. J Huxley care nu este decat caricatura deliberata a naturalistului cu acelasi nume. Darwin baguie ceva despre importanta credintei ca liant social. Urmatoarea scena il arata vomitand in laboratorul sau.

Mesajul este clar de la inceput: Darwin nu este Richard Dawkins. Nici Emma, sotia si verisoara lui, nu este fundamentalistul arhetipal, desi filmul ne lasa un timp credem asa. Emma poarta coc si canta la pian (suna familiar?), il respecta pe pastor ca “medic de suflete”, se roaga pentru sotul ei, crede ca micuta defuncta Anne a devenit inger. Dar Emma are o calitate care face posibila reconcilierea ei cu Charles: Emma refuza sa fie Dumnezeu pentru sotul ei. Asa cum Charles nu se entuziasmeaza la gandul de a fi cel care il detroneaza pe Dumnezeu.

Cel care incearca sa fie Dumnezeu in film este pastorul. In estetica filmului, pastorul este replica religioasa a lui Huxley. Daca “buldogul lui Darwin” vrea sa rastoarne tronul lui Dumnezeu, pastorul vrea sa il ocupe. De aici dublul conflict in film. Conflictul dintre Charles si Emma se rezolva atunci cand reductionismul stiintific si bigotismul victorian sunt depasite intr-o noua viziune a creatiunii. De unde numele filmului: Creation.

Conflictul dintre Darwin si pastor se incheie intr-o ruptura definitiva, nu pentru ca gandesc diferit, ci pentru ca Charles intelege ca pastorul a ales sa joace rolul lui Dumnezeu cand a pedepsit-o corporal pe Anne (in genunchi pe sare) deoarece Anne l-a contrazis cu privire  la “adevarul biblic despre dinozauri”. “Sa-i spun domnului Wallace sa nu vina in Anglia pentru ca s-ar putea sa fie pedepsit in genunchi pe sare?” Ideea este ca exista doua conflicte intre stiinta si religie. Unul mediat de iubire, respect si cautarea sincera a adevarului. Celalalt este generat de ura si intoleranta de ambele parti.

Interesanta este ideea centrala a filmului: Creation. Darwin este prizioner intr-un univers brutal in care lupta pentru supravietuire si moartea sunt singurul dumnezeu accesibil mintii. Emma este prizionera unui univers religios si se inchina unui dumnezeu la fel de brutal si insensibil, care interzice intrebarile. Dupa moartea lui Anne “ea se refugiaza in religie, eu in stiinta” marturiseste Charles cu durere. Emma o imagineaza pe Anne cu harpa si aripioare. Charles o vede toturata intr-un iad care nu este altceva decat propriul sau univers in care Anne plateste pretul consanguinitatii si al supravietuirii celui mai tare. Adevarata splendoare a Genezei este ascunsa insa de ochii lui Emma si Charles.

Ca sa descopere Creatiunea, Charles trebuie sa se intoarca in amintiri si sa priveasca propria lui teorie prin ochii lui Anne. Anne care, in timp ce Emma citea copiilor din echivalentul briton al lui Arthur Maxwell “Povestiri pentru Copii”, prefera biroul tatalui ei si aventurile de pe Beagle. Anne este prima careia Darwin dezvaluie principiul selectiei naturale, dar spre deosebire de tatal ei, imbratiseaza cu fascinatie universul darwinian. “Spune-mi istoria fetitei de urangutan”. “Este trista” “Spune-o. Povestirle triste ma fac sa plang, si mie imi place sa plang. “Vulpea trebuie sa prinda iepurele pentru ca puii ei sa aiba ce manca”- explica Anne surioarei ei socate de o scena de predatie pe viu. Chiar si in clipa mortii Anne este interesata de felul in care a murit urangutanul Jenny.

Darwin si Emma descopera Creatiunea numai atunci cand imbratiseaza viata dupa exemplul fetitei lor moarte. Momentul este pregatit subtil. Charles povesteste lui Anne despre copiii patagonezi pe care comandantul FritzRoy i-a educat sa fie misionari. Ajunsi in Patagonia, copii arunca hainele si incep sa alerge goi pe plaja, spre amuzamentul lui Charles si dezamagirea lui FritzRoy. Cand Anne isi scoate rochia si incepe sa alerge pe plaja, Charles este amuzat iar Emma este nemultumita (ca FritzRoy), dar accepta. Gestul o va costa pe micuta Anne viata.

Mantuirea celor doi parinti vine atunci cand Charles explica lui Emma ca Anne a fost de fapt victima consanguinitatii, si ca el este adevaratul vinovat intrucat stia ca nu trebuie sa faca copii cu verisoara lui. “Daca ar fi sa o iau de la capat, m-as casatori tot cu tine si as face copii” raspunde Emma. Urmeaza momentul Creation. Charles si Emma imbratiseaza viata cu entuziasmul lui Anne.

Filmul este plin de cosmaruri si certuri domestice in camasi de noapte victoriene. Dar in momentul de apoteoza care urmeaza impacarii cu creatiunea, Emma face ceea ce regina Victoria si Ellen White spun ca nu trebuie sa faca o femeie in prezenta sotului. Dantelutele dispar si intelegem ca Charles si Emma sunt Adam si Eva descoperind Creatiunea.

Charles se impaca cu Anne cea din mintea lui atunci cand re-descopera Creatiunea cu ochii ei. “Exista grandoare in aceasta viziune a vietii…” se aude vocea lectorului citand ultimul paragraf din Originea Speciilor. Emma musca din fructul oprit si citeste Originea cu mintea deschisa. Charles lasase decizia publicarii sa fie optiunea ei. “Dumnezeu sa ne ierte pe amandoi” va spune ea fascinata inca de gustul fructului oprit al stiintei, desi filmul ne lasa sa credem pentru cateva secunde ca a aruncat cartea in foc.

Pentru cineva care nu cunoaste viata si opera lui Darwin filmul este prea incarcat de subtilitati. De exemplu, experientele paralele cu reflexele puiului de urangutan si ale lui Anne (o tema care revine obsesiv) sunt o aluzie clara la “Emotiile la Animale” si “Originea Omului” dar par un non sequitur la prima vedere. Filmul este insa plin de invatatura pentru o biserica ramasa inca acolo unde se afla parohul lui Darwin la jumatatea secolului XIX. Si mesajul este clar: conflictul intre stiinta si religie trebuie tratat ca un conflict in familie si trebuie depasit intr-o noua viziune a creatiunii, o viziune in iubire si adevar. Emma si Charles se mantuiesc dar numai dupa ce atat reductionistul Huxley cat si bigotul pastor ies din cadru. Sa pretindem ca orice asemanare cu profesori-impostori  este intamplatoare.

In vara anului 1940 o masina neagra a oprit in fata unei statiuni agricole experimentale din Ukraina. Din ea au coborat cativa oameni imbracati in nelipsita haina de piele si l-au invitat pe biologul sovietic de reputatie internationala Nikolai Vavilov sa-i insoteasca la Moscova in vederea unei afaceri urgente. Pe drum Vavilov a aflat ca se afla in compania NKDV-ului si ca fusese arestat pentru inalta tradare si sabotarea agriculturii socialiste.

Procesul a durat cinci minute si Vavilov a fost condmnat la moarte. Clementa stalinista a comutat pedeapsa la inchisoare unde biologul sovietic a murit emaciat in 1943.

Vavilov era un botanist renumit care si-a dedicat viata combaterii foametei la nivel global prin optimizarea genetica a culturilor. Este recunoscut in istoria botanicii ca primul naturalist care a identificat centrele de origine al plantelor cultivate. A fost de asemenea unul din pionierii agronomiei si recipientul celei mai inalte distinctii acordate in statul sovietic, premiul Lenin. Ce cap de acuzatie putea sta in fata unui asemenea profil?

Raspunsul este simplu: Vavilov era genetician.

Teroarea rosie impotriva geneticii a durat peste doua decenii si a dus la executarea, internarea si, in cel mai fericit caz, concedierea a zeci de profesori si cercetatori. Actiunea a fost declansata si condusa de Trofim Lisenko, “savantul descult”, un proletar intelectual protejat al lui Stalin si ridicat din umbra in mod ironic chiar de Vavilov.

Absurdul in acest razboi intelectual nu era intoleranta. Teroarea tinea de insasi logica revolutiei, dar are de a face cu ideologia. Genetica are de a face cu faptele nu cu ideologia. URSS a avut multe pacate dar nu a fost impotriva stiintei. Ce a determinat teroarea impotriva geneticii?

Inainte de a raspunde trebuie sa remarcam ca istoria lui Vavilov este un deja vue. Cati dintre noi nu considera un act de indisciplina eclesiastica pasibila de sanctiuni administrative (bine ca nu avem NKDV), daca cineva nu este destul de ignorant, sarlatan, sau schizoid pentru a nega realitati indubitabile din domeniul geologiei sau geneticii?

Intelegerea fenomenului Lisenko ne ajuta sa gasim sens in absurdul din ograda noastra. Pentru aceasta trebuie sa mergem la plenara lucratorilor in agricultura desfasurata la Kremlin in 1935 si sa ascultam incheierea expunerii lui Lisenko, comisarul pentru agricultura, biologie si stiinte medicale.

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si in afara ei, dusmanul de clasa ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Afirmatia de mai sus l-a facut pe Stalin sa sara in picioare aplaudand si sa strige “bravo tovarase Lysenko”. Era lumina verde pentru declansarea teroarei in laborator.

Incercati sa refrazati afirmatia lui Lisenko in modul urmator:

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si inafara ei, dusmanul Cuvantului lui Dumnezeu ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Suna familiar? Amin frate comisar.

Pentru a intelege ce au in comun pastorul si comisarul, va invit sa sapam mai adanc. Razboiul impotriva geneticii este declansat in ambele cazuri de trei cauze identice.

1. Lamarckismul. Karl Marx a adoptat teoria lui Lamarck pentru ca Marxismul visa la o transformare fara limite a omului si naturii in contextul revolutiei. Ereditatea pune limite in fata unei asemenea ambitii. Lamarck credea ca evolutia a avut loc prin transmiterea ereditara a caracterelor dobandite de individ. Friedrich Engels, aseaza teza lui despre “rolul muncii in transformarea omului din maimuta” la baza intregii antropologii marxiste. Munca l-a creat pe om, munca il va transforma. Este crezul marxist acela ca natura umana nu exprima ereditatea ci conditiile sociale. O societate noua va crea omul de tip nou intr-o singura generatie. Genetica demonta mitul esential al revolutiei, ca atare era antirevolutionara. Ellen White a adoptat lamarckismul nu ca o teorie evolutionara ci pentru a explica transformarea naturii si omenirii in conditiile pacatului. Este un motiv familiar in scrierile ei faptul ca atunci cand parintii calca legile naturii, urmarile sunt mostenite de urmasi atat fizic cat si spiritual. Este deasemenea implicita ideea ca ierbivorele blande din eden s-au transformat in mod natural in numai cateva generatii in predatori feroce. Mai importanta este insa felul in care este definita natura umana. Noi inca credem ca intoarcerea la “planul divin” de la creatiune in dieta si educatie poate transforma atat de radical natura umana incat putem fi asemenea lui Adam inainte de cadere. Chiar si fara teroare rosie, utopia noastra lamarckiana nu a fost lipsita de vieti distruse. Este suficient sa vizitezi unul din acele resorturi de sanatate sau scoli independente organizate dupa “planul divin” ca sa iti amintesti de gulag.
2. Viziunea apocaliptica. Comunismul se vedea prins intr-o inclestare eschatologica cu o burghezie decadenta dar destul de puternica pentru a-si apara privilegiile. Darwinismul social era ideologia capitalismului. Determinismul genetic era ideologia fascismului. “Genetica este servitoarea lui Goebbels” obisnuia sa spuna Stalin. Obsesia infiltrarii imperialiste generase o paranoia institutionalizata. Geneticianul era suspect ca ar fi fost sedus sau cumparat de vrasmasul de clasa. Aici paralela vine de la sine. Daca un profesor de biologie de la La Sierra isi preda materia in mod cinstit este pentru ca “dusmanul a strapuns liniile noastre”. Limbajul militar nu lasa loc la intrebari si argumente nuantate. Este inutil sa discuti faptele si logica din spatele manualului de biologie, cand toata lumea stie ca suntem infiltrati de iezuiti si biserica este supusa unui asalt ideologic din partea inamicului in vederea unui foarte apropiat decret duminical. Oricine stie ca adevarata miza nu este adevarul stiintific ci Sabatul.
3. Recursul la anecdotic. Timp de peste doua decenii agricultura URSS a fost supusa unor experimente absurde care vizau recolte de iarna si livezi de portocali in Siberia. Cei din generatia mea inca isi mai amintesc de Miciurinism. In locul selectiei genelor  mai eficiente de-a lungul generatiilor, Lisenko si Miciurin propuneau schimbarea ereditatii prin expunere si adaptare la un mediu neprielnic. Rezultatul a fost infometarea a zeci de milioane de colohoznici. Totusi Pravda a continuat sa raporteze succese anecdotice si sa ignore statisticile pana ce URSS a ajuns dependenta de cereale importate din Statele Unite. Exista aici o paralela ingrijoratoare. Dispozitia de a privii dincolo de anecdotic si “experiente” la tabloul intreg, la faptul statistic relevant sau probat experimental este un semn de necredinta, dovada ca cineva a fost amagit de sarpele cel batran.

Nu stiu daca au observat si altii, dar gurilor flamande din biserica li se ofera tot mai des marfa de import.

“Cel mai rezistent parazit este o idee plantata in inconstient” – spune Dominic Cobb (Leonardo DiCaprio) in Inception, si de aici stim ca Christopher Nolan l-a citit pe Dawkins.

Mema egoista – explica biologul britanic – la fel ca gena egoista nu se slujeste decat pe sine. O idee ajunge sa consume vieti si istorii nu pentru ca este rationala sau utila ci pentru ca – la fel ca virusii sau parazitii – a dezvoltat prin selectie naturala un mecanism de supravietuire si reproducere bine adaptat la conditiile organismului gazda.

Cristophor Nolan nu este insa interesat de memetica pur si simplu ci de inceptie: plantarea memei dinlauntru, direct in inconstientul victimei. Ideea este cu atat mai sinistra cu cat este teoretic posibila. Si asta ne aduce aminte de situatii ingrijorator de familiare.

In lumea biologica, spune Dawkins, parazitul modifica comportamentul gazdei care devine agent activ in reproducere. Soarecele infectat de toxoplasmoza nu se mai teme de pisica, pentru ca ciclul reproducerii trece prin stomacul pisicii. Furnica infestata se suie pe firul ierbii pentru a fi mancata de vaca, intrucat ciclul reproducerii trece prin vaca. Cainele turbat musca pentru ca virusul rabies se transmite prin muscatura animalului infectat. Purtatorul de boli venerice traieste in promiscuitate sexuala pentru ca virusul lui are nevoie sa se reproduca.

In lumea memelor, avem reclama si moda, preotul si copii, martorii cu zelul lor, etc. Procedura este identica cu viespea care isi paralizeaza victima inainte de a implanta larva in trupul ei. Plantatorul de meme recurge la un mijloc de a paraliza gandirea critica inainte de a infecta mintea. La biserica asta se intampla de obicei atunci cand faci pielea gainii cu lacrimi. Sau cand frica de iad paralizeaza intrebari legitime.

Chipul lui Robert Fisher framantat de “idea lui” (o idee atat de importanta incat Fisher va sacrifica un imperiu corporat pentru ea), cu ochii iluminati de o recenta epifania referitoare la iubirea ne-marturisita a tatului sau (un rechin cu totul absorbit de sine), si presupusa dorinta secreta ca Robert sa desfaca compania (de fapt dorinta companiei rivale), pe fundalul echipei de inceptie care umblase la subconstientul sau, te face sa te gandesti la acele poze in care un convertit cu fata luminata este fotografiat alaturi de evanghelistul si pastorul care l-a botezat.

Mal, aruncandu-se in gol, controlata de ideea ca realitatea este un vis, te face sa te gandesti la Jugarean si idealismul infectat de mema sinuciderii mesianice. Rezistenta ei la logica si fapte pare o aluzie la Florin Laiu si creierul sau infectat de meme fundamentaliste. Si parca il auzi pe DiCaprio pronuntand replica cheie a filmului: “Cel mai rezistent parazit este o idee plantata in inconstient”.

Filmul nu se opreste insa la meme. Tema fundamentala este natura realitatii. Intrebarea daca nu cumva realitatea este un doar un vis nu este noua. Nu stim cum arata lumea ci doar felul in care suntem afectati de ea. Nu avem nici o dovada ultima ca logica noastra reflecta ordinea lumii. “Gandirea te minte si ochiul te-nseala” spune Eminescu. Viata noastra poate fi doar un vis sau mai rau, un vis intr-un vis, sau un vis intr-un vis intr-un vis, in regresie infinita.

Astazi stim ca lumea este intr-adevar un vis, dar un vis controlat de realitate. Mai exact, creierul recreiaza lumea pe baza informatiilor senzoriale si testeaza in fiecare nano-secunda acest model in relatie cu realitatea. Daca mintea este desprinsa de realitate, creierul nu inceteaza sa creieze lumi, dar acestea sunt fantastice. Asa apar visele, transele si halucinatiile. O minte exersata stie insa sa ramana treaza si in aceste conditii. Asa se nasc visele lucide, care constituie ideea cea mai fascinanta a filmului, si iarasi Nolan si-a pregatit bine tema.

Cobb explica Ariadnei intr-o diagrama foarte simpla cum viata si visul se folosesc in principiu de acelasi mecanism. Contrar opiniei comune, deosebirea intre cele doua nu consta in faptul ca in vis creierul ar creia o lume a lui, pe cand in stare de veghe vedem lumea asa cum este. Creierul este cel care creiaza lumea in ambele situatii. Diferenta este ca atunci cand suntem treji realitatea furnizeaza datele si testul modelului creat. In vis, tot creierul este cel care creaza si datele. Problema ramane testul. Si aici vine partea interesanta.

Echipa lui Cobb foloseste totemuri personale ca ultim mijloc de control. Cobb, de exemplu, foloseste un titirez. Daca titirezul continua sa se invarteasca la infinit, insemneaza ca Cobb este prins intr-un vis. Daca cade, lumea este reala. Ideea este inspirata din practica viselor lucide. De regula nu stim ca visam atunci cand visam. Cineva care are un vis lucid stie insa ca viseaza si se foloseste de obicei de anumite teste cum ar fi cititul (de regula nu putem citii in vis), ceasuri digitale, incalcarea legilor gravitatiei, gesturi socante in public, pentru a testa realitatea.

Asta ridica insa alte intrebari. Este posibil ca viata noastra sa fie un gen de matrix, un vis indus foarte bine regizat, nu neaparat ontologic ci psiho-social? Cu alte cuvinte, este posibil ca noi sa fim programati sa traim intr-o realitate asa cum vor altii sa o percepem? Intrebarea se contureaza in finalul filmului cu titirezul lui Cobb invartindu-se pe masa.

Succesul unor filme ca Matrix sau Inception ne arata ca intrebarea devine cu atat mai relevanta cu cat manipularea realitatii in viata si media devine norma. Si probabil acesta este motivul pentru care budismul devine tot mai popular in lumea crestina. Budismul este intemeiat pe ideea spargerii perceptiei colective a realitatii. Crestinismul dimpotriva, o impune. Unii incep sa suspecteze ca biserica este matrix si credinta inceptie.

Si uite asa ajung oamenii sa se joace cu titirezul in timpul predicii.

Stiinta nu s-a nascut ca parte a unui proiect secular separat de, sau opus sacrului. Stiinta a aparut in contextul unei dezbateri teologico-metafizice in crestinism. In acest context stiinta a oferit raspunsul pe care umanismul si mistica nu l-au putut oferii la contradictiile inerente teologiei medievale.

Voi schita procesul pe scurt.

1. Crestinsmul a acceptat mai intai de la Platon, mai tarziu, in Evul Mediu, de la Aristotel, conceptul ca universaliile exista ca entitati reale. Explicatia lumii avea la baza notiunea ca sufletul rational de origine divina are o cunoastere inascuta a universaliilor, si pe aceasta baza poate deduce logic toate propietatile universului, asa cum propietatile geometrice ale corpurilor pot fi deduse fara masuratori empirice plecand de la axiomele euclidiene. Voi numii aceasta teologie euclideana.
2. In secolul XIV “nominalismul” a creat prima bresa in teologia euclidiana demonstrand ca universaliile sunt modele conceptual-ligvistice nu entitati obiective. Nominalismul a fost numit “via moderna” in opozitie cu “via antica” care includea Thomismul, Scotismul, and Augustinianismul. Modernitatea origineaza in nume si preocupari din “via moderna”. Reprezentantul cel mai cunoscut al nominalismului  a fost William Ockham care a respins speculatiile logico-filosofice in favoarea observatiei empirice. Stiinta moderna s-a nascut din nominalism. Dar trebuie subliniat ca preocuparea nominalistilor era in primul rand de natura teologica. Daca speculatiile metafizice nu sunt un izvor de cunoastere a divinitatii, atunci cum poate fi inteles Dumnezeu in relatie cu omul?
3. Intrebarea a generat doua raspunsuri in evul mediu:
   1. Mistica – cunoasterea irational-intuitiva a lui Dumnezeu si a universului.
   2. Umanismul – omul este masura tuturor lucrurilor
4. Umanismul a fost initial un curent crestin. S-a radicalizat in urma razboaielor religioase din Europa in care catolicii si protestanti au dovedit ca sunt la fel de rai. Manifestul umnaismului secular a fost cel mai bine exprimat de John Milton in discursul lui Lucifer din “Paradise Lost”: “Decat sclav in cer mai bine liber in iad”.
5. Stiinta a aprut in secolul XVII ca un arbitru in controversa intre religie si umanism cu privire la locul omului in univers. Stiinta a scos omul din centrul universului dar a respins in acelasi timp argumentele ontologice ale metafizicii scolastice cu privire la existenta lui Dumnezeu.
6. Problema crestinismului in secolul XXI este ca vede in stiinta un rival. Atunci cand se gaseste in fata argumentului stiintific, un crestin de regula va apela la una din urmatoarele doua cai:
   1. Recursul la via antiqua – la metafizica lui Augustin sau Aquinas – daca are cultura clasica.
   2. Recusul la barbarismul pre-clasic de tip Maccabean sau Petru Cititorul si sf. Cyril (care au linsat-o pe Hypatia in sec V), daca este ne-educat.

Stiinta si modernitatea au deci o origine teologico-metafizica. Gandirea crestina trebuie sa continue dezbaterea pe care a initiat-o in secolul XIV fara inhibitii si false prejudecati. Stiinta are un raspuns de oferit credintei.

Beni are dreptate atunci cand afirma ca Ehrman spune lucruri care le invata orice seminarian. Nu avem acces la autografele Noului Testament. Textul contine erori de copiere si interpolari cu agenda teologica. Au existat o multime de evanghelii apocrife si crestinisme neortodoxe in primele secole. Exista contradictii ireconciliabile intre evanghelii. Nu avem o istorie exacta a vietii lui Isus. Acestea sunt fapte cu care seminarianul este invatat sa traiasca dar sa nu le predice.

Forta argumentului lui Ehrman consta insa in cele doua premise fundamentale ale tezei lui. Mai intai, Ehrman accepta implicit conceptul pe care si l-a insusit la Moody si Wheaton College, ca teologia evanghelica implica credinta intr-un autograf inerant al Noului Testament. Fundamentalistii pot sa traiasca cu ideea unui copist care face greseli. Ceea ce nu pot accepta ei este ideea ca Dumnezeu ne-a daruit o Biblie imperfecta. Este atitudinea paralela cu cea a creationistului care poate trai intr-o lume modelata prin mecanisme darwiniene atata vreme cat acestea altereaza doar o creatiune perfecta la origine.

Pornind de la ceasta premisa, Ehrman castiga pentru ca protestantismul american este pana la gat in inerantism.

In al doilea rand, Ehrman considera ca crestinismul ortodox si canonul nu au castigat pentru ca au fost mai fidele adevarului istoric decat miscarile heterodoxe, ci pentru ca au avut sansa lui Constantin. Paralela cu creationismul vine iarasi in minte. Daca este vorba sa acceptam totusi o evolutie a textului si teologiei Noului Testament, atunci optam pentru “intelligent design”. Ehrman exclude insa caracterul teleologic al procesului. Victoria crestinismului ortodox a fost rezultatul combinat al sanselor oarbe si manipularii politice.

Pornind de la a doua premisa, Ehrman castiga iarasi pentru ca istoria este de partea lui in acest argument.

Si totusi, Ehrman pierde la o citire in adancime a Noului Testament. Pentru a dovedi acest lucru, vreau mai intai sa resping dihotomia “Isus cel istoric/Isus cel dogmatic” propusa de Jesus Seminary si adoptata de Ehrman, in favoarea dialecticii ‘Isus cel istoric/Isus cel propovaduit (sau kerygmatic, daca vreti sa sune mai teologic).

Pavel ne spune ca puterea mantuirii sta in predicarea lui “Isus Hristos si El rastignit”. Mesajul iudeo-crestin afirma mesianitatea lui Isus intr-un context in care Dumnezeu se descopera prin Lege si victoria lui Mesia se manifesta in inviere (vezi predica lui Petru de Cincizecime). Pentru Pavel, Crucea este atat revelatia suprema a lui Dumnezeu cat si victoria lui Mesia. Mesajul lui Pavel este universal si mantuitor. Din punct de vedere istoric, iudeo-crestinismul este insa mai aproape de adevar. Evanghelia dupa Ioan a fost scrisa ca o biografie a lui Isus in conformitate cu teologia lui Pavel. Sinopticele sunt mult mai aproape de teologia iudeo-crestina.

Cand predic evanghelia ma interseaza in primul rand Isus cel kerygmatic. Insa kerygma Noului Testament este un mesaj subtil intr-un context din care nu lipsesc contradictiile. In doua randuri mi-am socat ascultatorii cu recursul la critica textuala a Noului Testament: odata cand am afirmat ca apocaliptica din 1 Pet 3:19 si toata epistola lui Iuda sunt inserari din Apocalipsa lui Enoh, si a doua oara cand am spus ca Pavel nu putea poruncii in acelasi context ca femeia trebuie sa taca si sa prooroceasca acoperita. Reactia publicului mi-a ratat cat de copt este secerisul pentru Ehrman.

Cel mai bun mijloc de recuperare a kerygmei este insa in mod paradoxal intoarcerea la adevarul istoric despre Isus. Privirea enigmatica a galileanului continua sa ma fixeze ca pe Petru prin noaptea istoriei la fel de plina de sfinti, teologi si escroci ca si curtea marelui preot. Sunt urmarit de intrebarea “ce a vrut sa spuna de fapt Isus” si ma trezesc ca si Luther gata sa pun foc la orice epistola sau text de paie din Noul Testament pentru a gasi diamantele in cenusa. Si il gasesc pe Ehrman gata sa faca “the dirty job” in locul meu.

Teza fundamentala a lui Bart Ehrman poate fi ilustrata printr-o imagine familiara din Evanghelia dupa Ioan.

Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele, şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi au zis între ei: “Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: “Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Iată ce au făcut ostaşii (Ioan 19: 23-24).

Intelegem ca au existat mai multe miscari in secolele I si II AD care au fost in competitie pentru a purta mantaua lui Isus. Dar daca mantaua lui Ilie i-a fost aruncata lui Elisei din cer, mantaua lui Isus a venit la crestinismul proto-ortodox printr-un simplu accident al istoriei. Contrar intelegerii lui Ehrman, Ioan ne spune insa ca accidentul “s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura”. Concluzia: Dumnezeu nu poate fi batut la zaruri.

Una din premisele fundamentale la Jesus Seminary este ca Isus a facut afirmatii care nu pot fi uitate, si ca dovada autenticitatii unor astfel de afirmatii este ca sunt scrise in evanghelii desii contrazic doctrina bisericii. Voi lua ca exemplu doua parabole care contrazic teologia istorica despre canon si inspiratie.

Prima este pilda semanatorului. In cuvinte simple, Pilda ne spune de ce Isus nu a scris carti. Ne spune de asemenea de ce conceptul nostru despre o redactare inspirata a cuvintelor lui Isus este fals. Semanatul este un proces aleatoriu cu sansa de reusita 1/4. Lucrul pe care conteaza semanatorul este ca nu orice bob se va pierde, si ca forta germinala a unui bob din patru este suficienta pentru a compensa pierderea. Semintele sunt cuvintele lui Isus aruncate in haosul istoriei cu convingerea ca mesajul nu va putea fi niciodata distrus.

Cealalta este pilda graului si a neghinei. Cuvintele lui Isus se amesteca cu texte apocrife in acelasi context. Problema este ca nu poti smulge una fara sa o distrugi pe cealalta. Nu poti sa il recuperezi pe Isus cel istoric fara sa il distrugi pe kerygmatic. Dar graul nu va fi distrus de neghina si aici este marele adevar.

Lucrul cel mai de neinteles in istoria crestinismului este felul in care acesta a reusit sa creeze institutii si concepte inspirate din Isus dar contrare doctrinei bisericii. Crestinismul a generat emanciparea femeii si a claselor de jos, stiinta moderna, umanaismul si iluminismul, pana si decriminalizarea homosexualitatii. Toate acestea sunt contrare doctrinei crestine si literei Bibliei, si totusi sunt produsul implicit al crestinismului. T. S. Elliot amintea ca numai in Europa crestina puteau sa apara Darwin si Nietzsche. Istoricul Kenneth Scott Laurette arata ca Marxismul si socialismul au fost generate de “impulsul venit de la Isus”. Ehrman insusi este un ucenic al Galileanului care a fost rastignit din cauza ca nu a acceptat compromis in cautarea si rostirea  adevarului.

Acum cateva luni afirmam la O&P ca Venter Craig este pe cale sa sintetizeze viata in laborator. Am o fascinatie mai veche cu Dr. Craig, nu numai datorita realizarilor lui in genetica, ci mai ales pentru pozitia lui filosofica cu privire la natura vietii. Craig a imbratisat cu entuziasm teoria lui Dawkins despre viata ca fluviu digital dar a impins-o mult mai departe decat celebrul briton ar fi vrut sa o vada. Intr-o conversatie in fata publicului German din 2008, Dawkins aproape ca si-a pierdut controlul atunci cand Craig a a respins darwinismul ortodox in favoarea a unei teorii a vietii care implica transmiterea orizontala a informatiei prin retrovirusi.

La fel ca Dawkins, Craig crede ca viata este un fenomen digital. Lanturile de acizi nucleici si celula sunt doar accesoriile vietii. Ca informatie, viata poate fi stocata si pe alta baza. Spre deosebire de Dawkins, Craig isi implementeaza filosofia in laborator. Visul lui este o banca de date digitala care sa cuprinda toata informatia genetica si sa ofere baza pentru reproducerea si manipularea ei in laborator. Mai mult, ideea este crearea de gene cu totul noi, cum ar fii bacterii care se hranesc cu CO2 si transforma poluantii in surse de enrgie.

La 20 Mai, revista Science a anuntat ca Dr. Craig a creat prima celula controlata de ADN facut in laborator. Vestea a fost primita cu o atitudine gen oul lui Columb (“asta puteam si noi daca ne venea idea”), teama (ne jucam de-a Dumnezeu) si entuziasm. Pe noi ne interseaza partea filozofico-teologica a experimentului.

Voi cita Enciclopedia Catolica pentru definitia traditionala a vietii in teologia crestina:

The enigma of life is still one of the two or three most difficult problems that face both scientist and philosopher, and notwithstanding the progress of knowledge during the past twenty-three hundred years we do not seem to have advanced appreciably beyond the position of Aristotle in regard to the main issue… The whole weight of the evidence from biological investigation, as we have already observed, goes to prove with constantly increasing force that life never appears on the earth except as originating from a previous living being.

Dr. Craig este in mod evident in dezacord cu pozitia ca natura vietii este o enigma pentru noi ca in zilele lui Aristotel. Argumentul lui nu este insa de natura filozofica ci experimentala. Exista o bacterie care nu origineaza dintr-o forma de viata anterioara. Sfarsitul discutiei.

Care este implicatia teologica a experimentului? Spre surprinderea multora, voi afirma ca este o veste buna. Experimentul lui Craig este argumentul tangibil de care avem nevoie sa ne dezbaram de metafizica. Am crezut intodeauna ca sinteza intre evanghelie si dualismul grec este marea greseala a crestinismului. Ideea vietii ca anima, principiu imaterial care animeaza corpul, conceptul traditional de suflet, a cazut. Discutiile teologice despre nemurire, suflet si inviere trebuie sa ia de acum ca punct de plecare o alta dihotomie: dualismul informatie – chimie.

Demisia metafizicii, pe care Nietzsche a numit-o intr-un limbaj prea excentric “moartea lui Dumnezeu”, este de fapt demisia Dumnezeului lui Pytagora, Platon si Aristotel. Sansa este aceea de a redescoperi Geneza asa cum nu am inteles-o din cauza dualismului grec.

Traiectoria cetateanului turmentat la Atlanta

Steven Jay Gould explica iluzia progresului prin metafora omului beat care merge pe partea stanga a strazii. Betivul inainteaza in zig-zag. Atunci cand se clatina spre stanga, se loveste de perete si schimba directia spre dreapta. In dreapta nu exitsa nici o limita. Cineva care ar studia urma in zig-zag ar putea sa o confunde cu un grafic care reflecta o tendinta spre dreapta. In realitate, omul beat nu are o directie. Tendinta spre dreapta reflecta doar existanta unui gard in stanga.

Istoria vietii, explica Gould, rezulta din interactiunea aleatorie a unui numar urias de schimbari accidentale. Exista mutatii care imping sistemul spre complexitate, si altele care tind spre simplitate. Cand cele din urma sunt in control, viata ajunge la un nivel de simplitate dincolo de care nu mai poate exista. In directia complexitatii, nu exista limita. De aici iluzia progresului.

Modelul Gould este un excelent instrument de analiza in istoria oricarui sitem. Gould insusi il testeaza in base-ball, muzica clasica si evolutia propriului cancer. Eu il voi aplica la un alt domeniu: Atlanta, 2010.

Alegerea lui Ted Wilson reflecta in mod clar o intoarcere spre dreapta. Totusi vocile progreiste sunt mai puternice decat oricand in Adventism. Este deasemena greu de imaginat ca elita administrativa a bisericii este in mod sincer orientata spre fundamentalism. Orientarea spre dreapta este mai degraba expresia unui instinct elementar de auto-conservare decat expresia unei profesiuni de credinta autentice. Stanga a ajuns la limita de supravietuire a sistemului. Dincolo de acest punct, orice pas inainte insemneaza sinucidere.

In discursul inaugural, Wilson a a facut clara agenda lui: respingerea metodei istorico-critice in interpretarea Bibliei si folosirea “mai mult decat devotionala” a Spiritului Profetic. Ceea ce trebuie inteles in sensul ca biserica nu poate sa continue in directia exegezei stiintifice a Bibliei si Spiritului Profetic fara sa se auto-contrazica.

Exemplul cel mai actual este pozitia femeii in pastoratie. Aripa progresista inisista asupra faptului ca subordonarea femeii in Biblie este un aspect cultural-istoric. Teza aceasta poate fi usor verificata. Autorii biblici impartasesc conceptia vremii despre sexualitate si reproducere. Barbatul este purtatorul semintei. Femeia este doar solul in care este semanat rasadul. Perpetuarea semintei patriarhale este privilegiul, datoria si obsesia caracterelor din canon.

Etica sexuala talmudica, cu permisivitatea ei fata de poligamie, concubinaj, viol si pedofilie, criminalizarea intrasingenta a oului de cuc si “varsarii semintei”, sau instituita groteasca a leviratului, isi gaseste sensul intr-o lume de pastori pentru care oamenii sunt septel iar zeii ciurdari. Divinitatea este interesata de reproducere asa cum crescatorul de animale este interesat de monta. Etica sexuala a parintilor bisericesti, exprimata cel mai fidel in doctrina catolica, are aceiasi origine.

De la mormoni la penticostali, americanii needucati au imbratisat cu entuziasm obsesia seminala. Adventistii, influentati de feminismul incipient al metodistior impartasit de Ellen White, au fost scutiti de aceasta superstitie. Exista deocamdata putini zeloti pro-life intre noi. Intrebarea este daca poti merge pana la capat pe drumul ratiunii fara sa te trezesti dincolo de gard.

Notiounea pacatului original este legata la origine de conceptia patriarhala despre samanta care vine prin barbat. Ovarele femeii sunt doar un izvor de necuratie, dovada a vinovatiei innascute. Burca, hijabul sau baticul, mana la gura si ochii plecati, sunt semnul recunoasterii acestei necuratii inerente.

Stim astazi ca materialul genetic (“samanta”) vine in egala masura de la ambii parterneri. Mai mult, primim ADN-ul mitohondrial numai pe linie materna. Daca biologia umana are vre-o implicatie religioasa, aceasta este matriarhatul.

Consecintele pentru notiunea pacatului originar sunt devastatoare. In acelasi timp, respingerea superioritatii ontologice a barbatului implica o citire ne-literala a Genezei, si aceasta ar fi cutia Pandorei. Reactia fireasca este intoarcerea la un dumnezeu care poarta barba.

Acelasi lucru se poate spune si despre folosirea “mai mult decat devotionala” a Ellenei White. Majoritatea adventistilor au crescut intr-o lume in alb si negru. O lume policroma, cu nuante si umbre, lumea reala, trebuie filtrata prin ochelari monocromi pentru a fi adaptata la perceptia noastra. Am fost invatati ca Spiritul Profetic este o pereche de ochelari prin care ochii nostri slabiti pot citii Biblia. Noua dreapta ne pune ochelarii nu atat pentru lectura Bibliei (aici ne ajuta oricum fratii nostrii baptisti si penticostali) ci pentru a citii manualele de stiinta.

O companie isi justifica investiatile in fata actionarilor cu balante financiare si statistici. O biserica povesteste experiente.

Experientele sunt pentru Biserica ceea ce graficul de distributie Gaussiana este pentru o companie: ne arata directia in care mergem. Cu diferenta ca experientele ne arata intodeauna ca suntem pe drumul cel bun. Spre deosebire de grafic, experientele nu necesita date si analiza. De fapt, experientele pot sa contrazica fapte si cifre. Supranaturalul nu incape in ecuatie.

Oricat de subcalificati ar fi administratorii, oracat de absurda risipa, oricat de ineficienta investita, experienta dovedeste ca Dumnezeu este de partea noastra. Restul este o problema de credinta.

Experienta se povesteste cu inflexiuni joase, lacrimi si gesturi patetice. Naratiunea incepe de obicei cu anecdota necredinciosului. Necredinciosul poate fi la persoana intaia sau a treia. Printre randuri se citeste insa persoana a doua. Aflam ca povestitiorul – sau altcineva – s-a indoit pentru aceleasi motive care te fac pe tine sa te indoiesti: cifrele nu se leaga, programul este absurd, motivele par suspecte. Urmeaza lectia: undeva, intr-o zona obscura si neverificabila, un suflet a fost salvat prin risipa de bani si mediocritate. Necredinciosul se rusineaza. Hristos ar fi venit si pentru un singur suflet iar tu te intrebi despre eficienta ca si cum ar fi vorba de afaceri. Ascultatorul este invitat sa suspende gandirea critica. Sa inchida ochii la logica gaunoasa si interesele meschine scrise pe fruntea povestitorului. La auzul experientei, a gandi critic insemneaza pacat impotriva Duhului Sfant.

Sunt satul de experiente. Vreau analiza stiintifica nu credinta oarba. Vreau sa fiu tratat de biserica mea asa cum o companie isi trateaza actionarii. Vreau sa stiu nu doar cati, ci si ce fel de oameni participa la o evanghelizare. Vreau sa cunosc dinamica etnica, sociala si intelectuala a bisericii. Vreau sa stiu de ce ne parasesc oamenii educati. Daca raspunsurile noastre sunt relevante pentru omul informat. De ce credinta moare in vest si creste in lume a treia. Aud experientele celor care ne-au descoperit pe internet si au venit intre noi. Vreau sa stiu si despre cei care ne-au parasit din cauza internetului. Aud despre tineri risipitori care au intors spatele drogurilor si crimei la auzul unei predici. Vreau sa stiu despre tinerii cuminti care ne-au intors spatele cand au descoperit advaruri interzise despre univers. Castigam fii risipitori si pierdem tineri seriosi.

Analogia cu o societate pe actiuni imi evoca un nume care ma ingrjoreaza: Enron Corporation cu cele 101 miliarde in raportul din 2000, cateva luni inainte de faliment.

Sub genericul Ecce Homo incepand de luni voi vorbi la Oxigen despre eroii Vechiului Testament. Nu il voi aminti pe Iov.

Mai inatai pentru ca Iov este un oriental. Prea oriental cu materialismul lui pastoral, cu patriarhalismul lui absorbit de sine si resemnarea lui in fata suferintei. Orientalii considerau ca toti oamenii sunt sclavi. Zeii, reprezentati de rege si preoti, i-au creiat pe oameni sa fie vite de corvada. Animalul domestic trebuie sa fie bland, supus, pasiv, muncitor si sa faca multi urmasi. Pentru cel care nu protesteaza sub bici si povara rasplata este staulul si pasunea. Ceilalti merg la taiere.

In al doilea rand pentru ca neprihanitul Iov nu este un erou. Este un sfant. Sunt doua calitati care incap greu in aceiasi pesrsoana.

Eroul se auto-afirma. Sfantul se auto-tagaduieste. Eroul este generos, loial, idealist. Sfantul este las, lacom, siret. Eroul este un lider fata de semeni si credincios fata de ideile lui. Sfantul isi manipuleaza semenii si este rigid in religia lui.

Eroul imbratiseaza suferinta si gaseste sens in tragedie. Sfantul se resemneaza si gaseste merit in pasivitate.

Arhetipul eroului biblic este David, plin de viata, atletic, jucand inaintea Domnului. Arhetipul sfantului este Iov plin de bube, mizerabil, slabanogit, tremurand inaintea Domnului.

Eroii Vechiului Testament traiesc in perioada Judecatorilor pana la sfarsitul domniei lui David. Se numesc Ghedeon, Barac, Debora, Iael, Samson, Iefta, Ionatan, David. Nu sunt sfinti. De fapt, se aseamana foarte mult cu eroii greci. Sunt produsul unei perioade de anarhie politica si religioasa in care valorile strambe ale despotismului hidraulic nu penetrasera inca muntii iudeii. Se inchina lui Iehova si il dispretuiesc pe Baal nu din ortodoxie, ci pentru ca Iehova este un razboinic iar Baal este agricultor. Eroii biblici isi transforma plugurile in sabii caci numai asa pot sa respire liber in lumea in care s-au nascut.

Eroii dispar odata cu consolidarea monarhiei. Omul lui Iehova este acum profetul, dusmanul preotilor si al regilor, reprezentantul anarhiei religioase in contextul cultului centralizat. Ultimul profet afost decapitat de Irod.

Sfintii apar dupa ce ciocanul marilor imperii despotice a zdrobit cu totul sufletul iudeu. Puterea sfantului se manifesta in auto-tagaduire. Sfantul iubeste viata viitoare pentru ca ureste viata aceasta. Il iubeste pe Dumnezeu pentru ca ureste oamenii. Iubeste spiritul pentru ca ureste natura.

Eroii au reaparut in biserica evului mediu. Au fost invatati, cavaleri, reformatori. In vremurile moderne eroii au inceput sa plece dintre noi. Au devenit revolutionari, creatori de idei, reformatori, martiri ai crezurilor seculare. Sfintii mostenesc biserica.

Crimestop (traducere in limba romana): “Facultatea de a te opri imediat, aproape instinctiv, pe pragul oricarui gand primejdios. Include puterea de a nu intelege analogii, de a nu sesiza erori in logica, de a intelege gresit cele mai simple argumente atunci cand sunt impotriva Ingsoc, de a fi plictisit sau a respinge orice tendinta in gandire care poate duce intr-o directie eretica. Pe scurt… stupiditate protectiva.

Aceasta este definitia pe care George Orwell o da temenului crimestop din vocabularul newspeak. Daca situatii si persoane cunoscute va vin in minte, asemanarea nu este accidentala.

Cei care au citit 1984 stiu la ce ma refer. Orwell imagineaza totalitarianismul secolului XX impins la perfectiune intr-o lume distopica care combina URSS, Germania Nazista si conformismul anglo-american. Sistemul Ingsoc (English Socialism) nu va fi distrus niciodata pentru ca elementul de coerciune nu vine dinafara, ca in nazism sau stalinism, ci dinlauntru. Societatea nu criminalizeaza faptele sau vorbirea, ci gandurile.

Instrumentul principal de control al gandirii este newspeak, o engleza dezbracata de geniul lui Shakespeare si redusa la minimum de semnificatie. Big Brother, newthink, thoughtcrime, thoughtpolice sunt cuvinte din dictionarul newspeak intrate in vernacularul politic. Institutiile rapunzatoare pentru implementarea controlului mintii sunt Ministerul Adevarului (raspunzator cu falsificarea realitatii), Ministerul Iubirii (adica inchizitia politica) si politia gandurilor. Un regim de “razboaie si vesti de razboaie” combinat cu o alimentatie saraca in proteine confera mediul psihologic in care infloreste sistemul.

Baza unui astfel de sistem nu este forta bruta ci un mecanism de reprimare launtrica a gandirii numit crimestop. Politia gandurilor vaneaza pe cei care dau semne ca nu poseda crimestop. Acestia sunt preluati de Ministerul Iubirii pentru a fi reeducati. Desi vor fi executati in ultima instanta, ministerul iubirii mai inatai reformeaza mintea criminalilor care parasesc camera de tortura fericiti ca il pot iubii sincer pe Big Brother si ca vor murii purificati.

De unde a imprumutat Orwell sinistra lui idee? Comentatorii spun ca de la Stalin si Hitler. Semnificativ este si eseul sau despre limba engleza in politica pe care trebuie sa il cititi inainte de a inchide internetul. In contextul globalizarii in limba engleza eseul ne spune ce se intampla in secolul XXI cu toata lumea. Imi permit insa sa nu fiu de acord cu cei care vad in ideologiile totalitare inspiratia lui 1984. Orwell a avut un alt model, atat de familiar incat nimeni nu l-a observat.

Intrucat afirmatia mea va fi privita ca stranie, voi incepe cu informatia pe care ma bazez. Orewll este autorul unui roman neterminat care nu se gaseste in majoritatea listelor de titluri atribuite lui. Cartea se numeste ”A Clergy Daughter”. Orwell analizeaza cu multa finete mecanismul prin care fica nefericita a unui pastor protestant isi auto-reprima gandirea si sintamintele pentru a nu-si pierde ortodoxia. Procesul este exact cel descris in definitia termenului crimestop.

In roman, tanara are o criza de amnezie care este de fapt un mecanism de autoprotectie a psihicului in contextul disonantei cognitive ajunsa la masa critica. Dupa ce isi recapata memoria, se angajeaza ca profesoara la o scoala particulara frecventata de copii baptisti si metodisti. Cea care a predat inaintea ei dicta fraze siropoase de kitch victorian pentru invatarea ortografiei. Urmeaza un episod de precara libertate in care fica clericului devine favorita elevelor a caror minte o stimuleaza. Trezirea mintilor tinere creiaza suspiciunea administratiei, parintilor si bineninteles a bisericii. Este reinstaurata ordinea, cu relatia de frica si ura intre eleve si profesoara, care este obligata sa predea nonsensurile predecesoarei ei.

Romanul se intrerupe brusc dupa intoarcerea acasa a ficei risipitoare. Orwell ne lasa insa sa intelegem ca fata nu va avea nici o sansa.

Cred ca Orwell a abandonat proiectul pentru ca gasise ceea ce cauta pentru 1984: baza totalitarianismului perfect. Winston Smith este construit in principiu pe scheletul ficei de cleric. Orewll s-a inspirat pentru sistemul de crima si politie de ganduri, Ministerul Iubirii, Ministerul Adevarului, crimestop, nu de la Stalin si Hitler care erau novici, ci de la o institutie cu doua milenii de experienta.