Biserica crestina, de la mitul lui Hristos la corporatie insolventa

Toate veacurile dovedesc cat de profitabil a fost acest mit al lui Hristos pentru noi si compania noastra, sunt cuvintele, inca disputate, ale lui Giovanni di Lorenzo de’ Medici, devenit papa in 1513, cunoscut si ca Leo X. Aceluiasi papa i se atribuie si cuvintele: Din moment ce Dumnezeu ne-a dat papalitatea, sa ne bucuram de ea, zicatoare de care nu prea a avut parte, ghinionul lui numindu-se Martin Luther si cosmarul numit Reforma. Daca darul profetic nu prea i-a functionat la ultima afirmatie, cel putin in prima se pare ca a fost bine inzestrat. In secolul XVI biserica era cu adevarat o corporatie multinationala, finantand regi si poeti.

Leo X probabil nu isi imagina ca biserica/companie al carei patron era, va avea o viata atat de lunga, cel putin in lumina noilor amenintari. Concurenta isi arata coltii la orizont, mai intai in Germania, apoi in Elvetia, extinzandu-se in Lumea Noua via Anglia si Tarile de Jos. SRL- urile exotice americane (fie ele de ziua a saptea ori propovaduind regate mileniale sau avand profeti pistolari, aparandu-si haremul) nu au pus prea mari probleme, mai degraba s-a vazut ca ciolanul era suficient de gras, putand inca sa hraneasca pe multi altii.

Imi vine in minte o alta apocrifa: Secolul XXI va fi religios/mistic/spiritual sau nu va fi deloc – Malraux. Din asta inteleg ca secolul XXI fie va avea suficienta carne de tun astfel incat afacerile Domnului sa prospere, fie se vor prabusi, varianta putin probabila pana la ora aceasta.

As vrea sa fac cateva conexiuni intre notiunea de biserica si cea de corporatie. Suntem invatati ca biserica nu este doar institutia ei ci, mai degraba, un trup spiritual, invizibil, sfant, universal (definitia teologica are ceva variatii, de la est la vest). La modul practic, definitia teologica e o fantezie: biserica se bazeaza pe un grup de persoane (actionari), care ii pun la dispozitie bani si resurse (capital), are nevoie de un grup de conducatori (management), se extinde folosind predicatori si evanghelizari (marketing), se multiplica prin nasterea de secte, organizate in jurul unui lider (transferarea capitalului de la o companie mare catre un investitor privat – privatizare), orice biserica noua se straduieste sa atraga membrii altei biserici (concurenta). Bisericile protestante au implementat, se pare, cel mai bine acest sistem.

In orasul meu bisericile detin cladiri multifunctionale, pe care le inchiriaza pentru profit, desfasoara afaceri, au angajati cu carte de munca, pastorul fiind director general, ajutat de un board de conducere. Nu intentionez sa critic, sa emit judecati sau sa dau verdicte. Am depasit de mult faza invocarii divinitatii si amenintarii cu pedeapsa judecatii finale. Ma intereseaza o analiza a situatiei. Daca biserica se aseamana atat de mult cu o corporatie, produce (de secole bune) profit, creaza concurenta, se extinde continuu, care e viitorul ei?

Citeam in presa ca o veche si cunoscuta companie, fondata in 1889, Kodak, a declarat falimentul. Insolventa nu e o ciudatenie pentru capitalism. E o normalitate, exista chiar si legi pentru reglementarea ei. Biserica oare cum se raporteaza la sistemul acesta? Un raspuns fundamentalist ar fi: biserica e cladita pe stanca si portile iadului nu o pot invinge.

Un anume Petru, nu apostolul, m-a convins ca iadul are un concurent mai capabil. Dr. Laurence J. Peter, pedagog american de origine canadiană (1919-1990) a emis o teorie e ii poarta numele: „Principiul lui Peter” (in cartea cu acelasi nume din 1966, o versiune spaniola aici.) Teoria afirmă că fiecare individ are limita lui de competenţă în cadrul ierarhiei sociale. Când a trecut de ea (prin numiri, promovări sau alegeri), îşi atinge nivelul maxim de incompetenţă.

Exemple tipice pentru ascensiunea spre incompetenţă sunt, în viziunea lui Peter, unii şefii de stat, unii prim-miniştrii, destui ministri, primari. Ca orice satira, principiul lui Peter atrage atentia in mod simbolic asupra erorilor frecvente care se fac in momentul in care un om este promovat, in general de pe un post de executie pe un post de conducere unde aptitudinile si trasaturile de personalitate cerute pe astfel de posturi sunt diferite.

Principiul lui Peter combate ideea de “om bun la toate”. O mica paralela cu biserica (cea adventista, e sistemul pe care il cunosc cel mai bine):

- la conferinte si uniuni se rotesc cadrele: acum e cu scoala de Sabat (educatie), maine va fi probabil cu asociatia pastorala, urmeaza trezorier apoi presedinte

- promovarile se fac de pe un post de executie pe unul de conducere: azi e pastor (diploma in teologie la Cernica), maine e in staff, fara nici o pregatire in domeniul desemnat.

- promovarile bazate nu pe competenta ci pe “darurile Duhului”: cel putin asta e varianta de propaganda, spirituala, asadar total anti-tehnocratica

- promovarile bazate nu pe competenta ci pe numiri (grupuri de interes, decizii politice, etc): alegerile pentru conferinte si uniune sunt foarte relevante la punctul acesta. Nu am spatiu sa explic alegerile locale, e un intreg circ.

Conform principiului lui Peter, directia este de la competenta spre incompetenta. Exemplificand: incompententa in biserica adventista incepe cu conferintele si isi atinge maximul la uniuni. Cunosc pastori care erau potriviti pentru activitatea din biserica dar au devenit incompetenti, promovand in conducere.

Din Principiul lui Peter a derivat Principiul lui Dilbert, care sustine, folosind satira, ca “leadershipul este o modalitate naturala de eliminare a idiotilor din fluxul de productivitate”. The Dilbert Principle (Douglas Adams): “The most ineffective workers are systematically moved to where they can do the least damage: Cu alte cuvinte, aparatul conducator al unei organizatii tinde sa devina varful ineficientei.

Din acelasi principiu se poate deduce ca unele pozitii sunt sortite esecului si incompetentei: un presedinte (de tara, de companie, de biserica sau cult). Deoarece nu exista un nivel superior catre care sa se mearga spre incompententa inseamn ca functia respectiva deja este maximul incompetentei

Nici Peter nici Dilbert nu au vrut sa sugereze ca automat drumul duce spre incompetenta si dezastru, ci doar au pus in evidenta evolutia naturala si factorii care o accelereaza. Simptomele manifestarii Principiului lui Peter intr-o organizatie ar putea fi:

fonofilia – managerul respectiv isi ascunde incompetenta ocupandu-se cu telefoane si emailuri inutile.

papiromania – managerul respectiv isi ascunde incompetenta de a nu putea face ceva cuantificabil si practic facand rapoarte si documente, proceduri pentru absolut orice.

arhivofilia – impinsa dincolo de documente si rapoarte in arhive si dosare organizate pe litere in fisiere;

ierarhofilia – managerul respectiv isi ascunde incompetenta prin angajarea excesiva de personal in propria echipa

Inutil sa mai fac vreo comparatie cu organizatia bisericii amintite.

In final as vrea sa vorbesc despre asa numitul fenomen al lui Dilbert (aplicatie practica a celor 2 principii amintite). Este o metafora care surprinde ruptura dintre retorica organizationala si realitate. Astfel, oamenii in cadrul organizatiilor tind sa devina alienati, reci, transformati in niste rotite fara minte si suflet, simpli roboti incapabili de empatie si cu reactii atitudinale „programate”.

Orice asemanare cu realitatea religioasa este pur intamplatoare (sic)

Fenomenul Dilbert il putem intalni cu precadere in organizatiile cu manageri autocrati, a caror atitudine se circumscrie unui model primitiv de raportare la angajati: “Noi suntem sefi ca sa fim ascultati iar voi ceilalti trebuie sa executati” iar angajatii suporta cu stoicism aceasta stare de fapt, de regula datorita: angajamentului de continuitate, angajamentului afectiv, contractul psihologic si culturii organizationale (click pe linkuri pentru mai multe informatii)

Angajamentului de continuitate - angajamentul fata de organizatie bazat pe nivelul costului perceput de un angajat in cazul in care ar parasi organizatia (angajatul lucreaza mai departe pentru companie de teama ca nu va mai gasi un alt job, pierderea privilegiilor, riscul necunoscutului) Paralela cu biserica: cineva ramane membru de teama ca isi va pierde mantuirea, respectul prietenilor sau familiei, privilegiile, jobul (pastori sau profesori). De obicei predicile despre zecime si credinciosie fata de biserica apeleaza la tipul acesta de angajament

Angajamentul afectiv se bazeaza pe identificarea persoanei cu organizatia. Angajatul participa afectiv si vibreaza la succesele sau insuccesele organizatiei. Obiectivele companiei devin obiectivele lui. Enoriasul este membrul al trupului, e hranit cu vesti misionare, dedica mult timp bisericii (stiu persoane care merg 4-5 zile pe saptamana la biserica). Ruperea de organizatie e simtita ca o trauma (am experimentat personal asta, OSC si O2 mi-au facut tranzitia mai usoara)

Contractul psihologic este un set de asteptari mutual impartasite intre angajat si organizatie. Enoriasul promite supunere fata de biserica si liderii ei, biserica promite fericire si viata vesnica.

Cultura organizationala se refera la tot ceea ce inseamna standarde colective de gandire, atitudini, valori, convingeri, norme si obiceiuri care exista intr-o organizatie. In componenta culturala putem distinge unele elemente vizibile cum ar fi: comportamente si limbaj comun, ritualuri si simboluri dar si componente mai putin vizibile: perceptii si reprezentari despre ce e “valoare” in organizatie, mituri, standarde empirice despre ce inseamna a munci bine si a te comporta corect, despre “cum se fac lucrurile pe aici”, etc. Primele lucruri pe care le-am invatat intrand intr-o biserica adventista, cam cu 16 ani in urma, au fost cand si cum sa te ridici sau sa stai jos, cand si cum sa canti si sa te rogi, cum sa saluti. Am deprins apoi limbajul de lemn si ritualurile specifice: know-how-ul.

————————-

In concluzie, in biserica putem recunoaste managerul autocrat din fenomenul descris mai sus, fie ca e pastor, prezbiter sau un comitet. De asemenea, se poate explica cum reusesc bisericile sa isi pastreze enoriasii in ciuda unui faliment iminent sau a nemultumirilor, utilizand diferitele tipuri de angajamente.

Dupa modelul companiilor, biserica a fost creata pentru profit, produce profit, functioneaza dupa legile corporatiilor, poate falimenta ca orice afacere. Daca pentru un credincios, biserica este o fortareata de necucerit, realitatea ne arata ca mecanismele care astazi pun in miscare biserica, maine o pot distruge.

As indrazni sa afirm ca biserica, in forma actuala, nu e departe de insolventa si ca, daca nu va face niste reforme generale, va ajunge un simplu cadavru, pus in miscare doar din incapatanare oarba (credinta). Dupa cum se vede, am ajuns sa dau dreptate definitiei teologice, biserica e un trup. Mort, dar ce mai conteaza?