Am privilegiul de a participa aceste zile la un curs de vară (deși toamna a început) organizat de Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, curs care se intitulează ”Știință, religie și filosofie”. Este prima manifestație de acest gen la care personal particip, iar, până acum, mă pot declara încântată atât de prelegerile ținute, în speță, de domni profesori ai Facultății de Filosofie, cât și de dezbaterile ce succed cursurile. M-am gândit că ar fi interesant să împărtășesc în acest spațiu unele dintre temele de discuție din cadrul acestor cursuri, pentru a vedea cam la ce nivel se construiesc dezbaterile din această perspectivă – filosofie, religie, știință – la ora actuală, în spațiul academic românesc. Am aflat că aceste preocupări au început să se materializeze de câțiva ani în România (2007), prin contribuțiile pe care le-au adus, în mod special, academicianul Mircea Flonta împreună cu unii dintre colegii dumnealui. Au fost organizate conferințe de discuție pe tema relației dintre știință și religie la inițiativa Facultății de Filosofie, după încheierea acestui curs unde participarea a fost liberă, dorindu-se continuitatea unui astfel de demers care să permită dialogul deschis asupra unor aspecte de actualitate din domeniile științei, religiei, filosofiei științei. Am fost foarte plăcut surprinsă  să constat că de numeroși autori pe care domnii conferențiari îi dădeau ca referință, luasem deja cunoștință tocmai prin intermediul acestui site (mulțumiri lui Edy!). Și mai plăcut chiar a fost să văd că pozițiile prezentatorilor au fost (extrem de) moderate. De fapt, ei au vorbit de pe poziția de filosof. Personal, nu m-am simțit sugrumată de vreuna dintre ideile expuse și nici nu am simțit că vreun vorbitor lasă să vorbească mai mult propria subiectivitate decât prezentarea obiectivă a unor fapte mai vechi sau mai actuale în ceea ce privește tematica globală pe care această școală de vară și-o propune. Aspectul mai puțin plăcut pe care l-am resimțit, a fost legat de prezența (sau mai bine spus, non-prezența) unei categorii de cursanți. Din peste 100 de cursanți înscriși la acest curs, cred că cei care aparțin de sfera teologiei, pot fi numărați pe degetele de la o mână; și aceia reprezentați doar de religia ortodoxă. Nu doresc să comentez acum acest lucru, dar, cu siguranță, este un aspect care dă de gândit. Majoritatea participanților provin din mediul academic al filosofiei și/sau al științelor exacte. Aceste impresii fiind spuse, voi încerca, în continuare, să spun câteva lucruri despre ceea ce s-a prezentat în cadrul primeia dintre întâlniri – Relația dintre știință și religie.

Imaginea tradițională a relației dintre știință și religie a fost dată de două concepții:

- prima se referă la faptul că oamenii de știință sunt raționali, credincioșii sunt bigoți, ignoranți și plini de prejudecăți. Primii trebuie să se confrunte cu cei din urmă, pentru că aceștia se opun progresului științei

- a doua vorbește despre faptul că cei credincioși ascultă de Cuvântul Domnului, iar oamenii de știință sunt atei, propovăduitori ai unei filosofii materialist-reducționiste și ai unei imagini proprii despre o lume lipsită de morală și profunzime spirituală.

Conflictul dintre știință și credința religioasă are realitate istorică (procesul lui Galilei, Newton și deismul, Darwin și ”The Monkey Trial” etc.), deși este exagerat atât în reprezentările academice mai vechi (vezi John William Draper, History of the Conflict Between Religion and Science, D. Appleton and Co., New York, 1875 şi Andrew Dickson White, A History of the Warfare of Science with Theology in Christendom, D. Appleton and Co., New York, 1898 – vezi, prin opoziţie, poziția lui John Hedley Brooke in Science and religion: some historical perspectives, Cambridge University Press, 1991), cât și în mass-media zilelor noastre (vezi Bryan Appleyard, Understanding the Present: Science and the Soul of Modern Man, Doubleday, 1992).

Problema care se pune este dacă acest conflict este insurmontabil și trebuie să se încheie prin ”victoria” unuia dintre combatanți și dispariția celuilalt, sau daca el nu este insurmontabil.

Modelul propus de IAN GRAEME BARBOUR

I.G. Barbour studiază fizica cu Enrico Fermi, la University of Chicago (îşi ia doctoratul în 1949). În 1953 se înscrie la Yale Divinity School pentru a studia teologia. Termină facultatea in 1956. În 1960 publică Christianity and the Scientist (vezi http://www.religion-online.org/showbook.asp?title=2239). În 1966 publică Issues in Science and Religion, carte considerată (în spaţiul academic de limbă engleză) drept o lucrare fundamentală pentru domeniul interdisciplinar Science and Religion (vezi, de pilda Robert John Russell (Editor), Fifty Years In Science and Religion: Ian G. Barbour and His Legacy, Ashgate Publishing, 2004).

Barbour propune un model potrivit căruia relația dintre știință și credința religioasă poate fi concepută în 4 moduri diferite:

  • conflict
  • independență
  • dialog
  • integrare

 

1. Conflict: conflictul insurmontabil, potrivit lui Barbour, provine din două surse:

a) Materialismul științific (toate fenomenele pot fi explicate științific prin termenii interacțiunii între componentele materiale ale lumii)

b) Literalismul biblic (Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, iar adevărurile propuse de ea, înțelese literal, sunt infailibile)

2. Independență: sursele viziunii potrivit cărora conflictul ar fi insurmontabil doar în aparență provin din teologia protestantă de tip existențialist (Karl Barth, Paul Tillich, Rudolf Bultman) și ”the two-language approach” (Wittgenstein+concepția instrumentalistă în filosofia științei)

”Miezul chestiunii este ca daca ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt intreaga intreprindere. Orice numesc in mod obisnuit dovada nu m-ar influenta catusi de putin. Sa presupunem, bunaoara, ca am cunoaste oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani si ani mai inainte si ca ei ne descriu un fel de Zi a Judecatii. Destul de ciudat este ca daca asa ceva ar exista si chiar daca ar fi ceva mai convingator decat ce am descris eu, credinta ca acest lucru se va intampla n-ar fi deloc o credinta religioasa. Sa presupunem ca ar trebui sa renunt la toate placerile din cauza unei asemenea preziceri. Daca fac cutare lucru, cineva ma va arunca in flacari peste o mie de ani etc. Nu as ceda. Cele mai bune dovezi stiintifice nu reprezinta aici nimic.”

”Crestinismul nu se intemeiaza pe un adevar istoric; mai curand, el ne ofera o relatare (istorica) si spune: iar acum, crede! Dar nu: crede aceasta relatare cu acel fel de credinta ce tine de o relatare istorica, ci mai curand: crede, orice s-ar intampla! Si aceasta o poti face numai ca rezultat al vietii traite. Ai aici o relatare, nu te raporta la ea asa cum te raportezi la alta relatare istorica! Las-o sa ocupe un loc cu totul diferit in viata ta. Nu e nimic paradoxal in aceasta! Cat ar suna de ciudat, relatarile istorice din Scriptura s-ar putea dovedi, in sens istoric, false, si totusi credinta ta sa nu piarda nimic prin aceasta: nu insa pentru ca ea s-ar referi, bunaoara, la “adevaruri universale ale ratiunii”! Ci mai curand deoarece credintei nu-i pasa de dovada istorica (de jocul dovezilor in istorie). Aceasta relatare (Scriptura) este insusita de oameni cu credinta (ceea ce inseamna cu dragoste). Aceasta este certitudinea ce caracterizeaza acest fel de acceptare-a-ceva-ca-adevarat, si nu alta.” ( fragmente din Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993)

3. Dialog

Teologii catolici sunt, de obicei, cei care cred că vechiul conflict poate fi depășit prin dialogul dintre știință și religie.  Barbour a observat că anumite presupoziții împărtășite de oamenii de știință își au rădăcina în unele convingeri religioase (credința că universul este ordonat), că existe anumite întrebări-limită care ne duc către cercetarea științifică, dar care readuc în atenție o concepție religioasă (de ce a apărut Universul?) și că nici știința nu este atât de obiectivă (Khunn), nici religia nu este atât de subiectivă (Wolfhart Pannenberg) precum obișnuiam să credem. Deasemenea, există asemănări metodologice și conceptuale între știință și credința religioasă (vezi John Polkinghorne, Belief in God in an Age of Science, Yale University Press, 1998; Holmes Rolston, Science and Religion: A Critical Survey, Temple University Press, 1987).

”Both science and theology have been subjected to postmodernist assertions that their meta-narratives are simply made-up tales, communally endorsed. Both respond by appeals to the experiential motivations for their beliefs and both claim that what is called critical realism best describes their achievements. This means that neither attains exhaustive knowledge – for the exploration of nature continually reveals new and unexpected insights, and the infinite reality of God will always exceed the grasp of finite human beings – but both believe that they achieve verisimilitude, the making of maps of aspects of reality that are adequate for some, but not every, purpose. In making these critical realist claims, science and theology exhibit a degree of cousinly relationship, and that in itself is sufficient to encourage dialogue between them.” (John Polkinghorne, The Science and Religion Debate – an Introduction, Faraday Papers http://www.st-edmunds.cam.ac.uk/faraday/Papers.php)

4. Integrare

Barbour crede în posibilitatea unei viziuni integrate asupra lumii și a sensului vieții oferită de religie și știință împreună. Ideile lui merg către posibilitatea unei teologii naturale (vezi Richard Swinburne); teologia naturii – e vorba de a interpreta noile descoperiri ale ştiinţei în lumina unei concepții religioase (vezi Arthur Peacocke, Teilhard de Chardin despre “omega point” şi Frank J. Tipler); teologia procesului (Alfred North Whitehead, Charles Hartshorne, John B. Cobb).

Referințe:  Richard Swinburne: http://users.ox.ac.uk/~orie0087/framesetpublications.shtml
Arthur Peacocke: http://www.giffordlectures.org/Browse.asp?PubID=TPTFSA&Volume=; http://video.google.com/videoplay?docid=-150936448344699981
Frank J. Tipler: http://129.81.170.14/~tipler/index.html
Process Theology: http://processandfaith.org/about/what-process-theology
http://www.ctr4process.org/

Probleme asupra modelului lui Barbour:

  • E o diferenţă între “religia satisface necesitatea de a primi răspunsuri la întrebări existenţiale” şi “religia oferă o îndrumare morală”; în al doilea caz, religia poate intra în conflict cu morala laică; în primul, poate părea superfluuă faţă de o abordare filosofică existenţialistă (seculară);
  • Sunt viziunile 2), pe de o parte, și 3) / 4), pe de altă parte, compatibile, aşa cum pare să sugereze Barbour?
  • Există o diferenţa conceptuală semnificativă între 3) și 4)?
  • Încercările de tipul 4) par să sacrifice elemente importante ale tradiţiei religioase (v. potrivit teologiei procesului, Dumnezeu nu mai este omnipotent – acţionează prin persuasiune, intră în relaţie cu toate procesele din univers şi este afectat de modificările acestora; în plus, unii teologi ai procesului nu mai acceptă supravieţuirea individuală după moarte etc.)
  • La fel stau lucrurile şi în cazul concepţiei 2) (vezi Karl Barth pune în discuţie ideea că Dumnezeu e o persoană).

A prezentat lector dr. Gheorghe Ştefanov