oxigen2

Aplauze în Permanență

Ironia și satira pe care nu mi-o inhib, nu are de-a face cu lipsa insensibilității la tragedia care ne este istoria. Are de-a face cu naivitatea că ar exista vreun refugiu care să te protejeze din a repeta același grotesc. De exemplu că ar fi un refugiu convertirea la creștin-patriot-anti-marxist și astfel garantează că nu poți repeta aceleași oribilități.

În The Gulag Arhipelago este relatată o scenă memorabilă. Merită citită întreaga parte. Pe scurt, exista un obicei ca la conferințele lui Stalin să nu te oprești din aplaudat. Pentru că așa se identificau trădătorii. Primul care se oprește din aplaudat are mâinile libere să primească biletul spre Gulag.
Aplaudatul așadar se ființează singur în propria tragedie comică. Subiectul se întoarce către sine ca obiect.

Aceeași tragedie comică se ființează când credincioșii nu iau pauză de la slăvit pe Dumnezeu. Bătutul permanent din palme îi menit să țină mintea credinciosului ocupată și ferită de dubii cu privire la ce înseamnă sau trebuie să însemne divinitatea.
Oricât ai detalia grotescul din jocul stupid al minunilor ca răspuns la rugăciuni, aplaudatul continuă surd. Cel care ia pauză de la aplaudat, e osândit vârtejului nihilist.

Temeți-vă deci și dați-I slavă pentru că Tătucul pândește ezitările.

Never again

Cei care nu știu istorie sunt condamnați să o repete. Iar cei care știu istorie sunt condamnați să o interpreteze.

În introducerea cărții The Gulag Arhipelago, Peterson are o introducere amplă și mobilizatoare. Dacă Dumnezeu a scris legea cu propriul deget, marxismul e în opinia lui Peterson nu mai puțin decât însuși dictatul diavolului.

Peterson își încheie expunerea cu un blestem:
„May God Himself eternally fail to forgive us if in the painstakingly-revealed aftermath of such bloodshed, torture and anguish we remain stiff-necked, incautious, and unchanged.”

Dacă marxismul a curmat milioane de vieți pământești, Peterson contemplează recordul cu osânda veșnică pentru cei care nu militează activ împotriva tuturor arătărilor marxismului. Ignorând că dacă mobilizează suficient, marxism iese din absolut orice. De exemplu nu încununare a marxismului e și egalitatea în Dumnezeu?

Întreaga elaborare a lui Peterson poate fi condensată în lozinca de două cuvinte familiară tuturor: „Never again”.

„Never again” marxismului, never again nazismului, never again fascismului, never again în general.

Problema e: când, unde și cum să „Never again”?

Conservatorii se justifică în numele a „Never again” împotriva marxismului care a penetrat societatea. În partea cealaltă justificarea e „Never again” împotriva fascismului și nazismului.

Deci trebuie să „Never again”. Dar care e atitudinea, momentul și intensitatea corectului „Never again”?

Post posomorât

Primăvara e timpul în care e greu să nu meditezi la Dumnezeu. De exemplu mângâierea unei vremi bune te face să realizezi că închinatul la soare nu e o idee deloc proastă.

Cinci minute de lâncezeală în radiații și sunt pregătit de ofrande și recunoștință stralucitorului. Ce-i drept, de ce nu ar fi mai mult sens în a venera ceva concret decât o abstracție?

Bine bine, dar chiar nu-i mai de venerat cel ce l-a creat?
O fi de venerat, dar încă nu la fel de luminat.

Adevărul despre adevăr

Expresia „storsul creierului” poate fi înlocuită cu expresia „sufocarea creierului” pentru că „storsul creierului” nu implică și vreo oprire din stors. Sau implică?
Similar de neclar e cum contrar definiției, teoriei și bunului simț tocmai am debutat eseul cu o interjecție. Asta se observă imediat, când ajungem să revenim la ceea ce încă nu a început: stoarcerea/sufocarea creierului cu un paragraf din Hegel:

„3. […] For the Thing is not exhausted by its aim, but by its elaboration, nor is the result the actual whole, but only the result together with its becoming. The aim by itself is a lifeless universal, while the tendency is a mere drift that as yet lacks its actuality; and the naked result is a corpse which has left the tendency behind. Similarly, the difference is really the limit of the Thing; it lies where the Thing ceases, or it is what the Thing is not. […]” (The Phenomenology of Sprit, traducere Michael Inwood)

Orice concept în speță nu este definit exhaustiv de nuanța proprie pe care intenționează să o transmită ci de desfășurarea care a dus la necesitatea nuanței. La fel cum în general adevărul nu este reprezentat doar de rezultat în sine ci și de modul în care ajungi la rezultat. Cu alte cuvinte, adevărul e că nu-i tot adevărul până când nu ai și adevărul despre adevăr.

Reflecția asta ne va ajuta să înțelegem mai bine modul în care toate lucrurile duc la Isus: similar modului în care tehnologia blockchain vom vedea că duce la Hegel.
Doar la ce altceva se poate referi Hegel în acest pasaj decât la mecanismele de validare în blockchain (eg: proof of work / proof of stake)? Adică „the Thing” / Conceptul / Adevărul / Portofelul-Virtual nu este reprezentat suficient doar de ceea ce conține el. Reprezentarea exhaustivă („adevărul complet” / „portofelul complet, adevărat”) implică și desfășurarea portofelului. Desfășurarea tranzacțiilor în blockchain. Rezultatul din portofel nu este întreaga poveste. Întregul adevăr este rezultatul din portofel împreună cu modul în care a rezultat în portofel.

Lămurită fiind istoria blockchainului, purced cu reflecția către adevăr: dacă întregul adevăr (adevăratul adevăr) nu este doar rezultatul ci și elaborarea, ce spune despre adevăr faptul că nu putem ajunge la adevăr decât prin neadevăr? Adică prin dialog, divergență, angajarea cu contrariul, opusul, negația, dialectica, falsificabilitatea, libertatea negativă, etc.
Dau slavă adevărului la care ajung sau neadevărului care mă însoțește pe cale? Ambelor?
Nu degeaba destinația (Dumnezeu, Adevărul), e una cu Spiritul (calea, desfășurarea), e una cu Isus (cunoașterea, sinteza, omul înălțat, Dumnezeul coborât). Transcendența e și a lui Dumnezeu în om. Iar pe diavol îl zărești când Dumnezeu se răzgândește.

De altfel când adevărul și conceptualizarea implică desfășurarea (istoria) modului în care ajungem la ele, deja ne scăldăm în paradox. Conceptul (partea) atrage cu sine, atrage în sine, include, Totul (întregul) – datorită desfășurării (istoriei) conceptului. Totul (întregul) la rându-i atrage cu sine, atrage în sine, include, conceptul (partea). Și am ajuns la circularitatea și tensiunea dintre parte și întreg datorită autoreferinței.
Blestem care circulă sub numele de viață. Duh care mișcă deasupra apelor.